Un Erou al Timpului Nostru

16 februarie 2006   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Odată transpuse în Arhitectură, regulile schizoide ale unei societăţi dereglate devin Repere durabile ce remodelează valorile comunităţii. De aici imensa responsabilitate a celor ce o practică. Am făcut următoarele constatări: 1) De 15 ani ţara este năpădită de construcţii hidoase, diforme, sfidări ale bunului-simţ. În acelaşi timp, se demolează sau ciuntesc case valoroase pentru a face loc unor caricaturi. Manelele arhitecturale au invadat oraşele. Teo Show e pe stradă, Minune, Salam, Cătă Arabu', Costi, Guţă, Minodora şi toţi băieţii de cartier sînt deja bine instalaţi în fundaţii de beton. Ciao Darwin! Nu-ţi plac, dar nu poţi să închizi programul, îl vei contempla tot restul vieţii pentru că, teoretic, nici unul dintre noi nu va apuca dispariţia monştrilor. Cîtă dinamită şi cine să o pună? 2) Marea majoritate a acestor producţii necesită un arhitect, fie că proiectează, ştampilează, verifică, aprobă sau avizează proiectul. Construcţiile de dimensiuni importante sînt, invariabil, proiectate de arhitecţi. Legislaţia în domeniu este elaborată de arhitecţi. 3) Construcţiile decente apărute în acelaşi interval de timp (15 ani) se pot număra pe degete. După cum se exprimă cu indulgenţă dl arh. Bruno Andreşoiu, la o mie de case urîte se construieşte şi una frumoasă. În mod ciudat, nimeni nu arată cu degetul Vinovatul care poluează oraşele cu reziduuri pe care sîntem siliţi să le inhalăm pe ochi. Poate faimosul handicap vizual al Dreptăţii îl protejează în acest caz pe Răufăcător. Asistăm la eterna culpabilizare a medicilor care primesc "şpaga", dar sutele de Ciomu care ciopîrţesc Oraşul îşi văd liniştiţi de PAC-urile lor (Proiect Aut. Constr.). Arhitecţii României contemporane mi se par medicii unui spital din care aproape toţi nou-născuţii ies morţi sau infirmi pe viaţă. Şi totuţi dl arhitect încă este un personaj respectabil în societate. ...Atît de mare era prestigiul arhitectului înainte de război încît aura lui încă îi protejează de oprobiu pe fiii sperjuri care au abdicat de la profesie. În chip hilar, forma de organizare a celor pe care tocmai i-am descris se cheamă ORDIN. Poate din vina literaturii citite în copilărie, pe mine cuvîntul ăsta mă duce îndată cu gîndul la ordinele cavalereşti, acea formă de coeziune în slujba unor idealuri nobile... Cu genial cinism s-a exprimat unul dintre autorii revelionului TV 2006: "...dacă Ťboborul» vrea ţîţe şi manele, asta o să-i dăm!". E o deviză ce ar sta bine pe scutul multor "cavaleri" arhitecţi. Don Quijote încerca stîrpirea monştrilor, personajul nostru îi generează! Oare mai există vreo breaslă care să fi decăzut mai vertiginos, raportat la înaintaşi şi la menirea ei? De obicei - se zice - clientul e de vină, alteori, constructorul. Ca şi cum clientul a pus mîna pe Autocad, a desenat şi la sfîrşit i-a luat cu japca ştampila şi l-a mai şi plastografiat. Adică: vedeţi, eu ştiam că dînsul are apendicită, dar dacă mi-a poruncit să-l castrez, nu puteam să-l refuz! Cîtă neputinţă...!? Ne-am virusat. Ni s-a luat simţul proporţiilor. De ce oare casele, de-a lungul şi de-a latul ţării, fie ele alea făcute de oameni simpli, fie de arhitecţi, ies atît de urîte, diforme, nişte bazaconii, invenţii ale unor minţi întortocheate şi perverse. N-a scăpat de epidemia asta nici un tip de construcţii, de la superlativul geometriilor macabre al sediilor de bănci, pînă la biserici şi case unifamiliale. Am încercat să găsesc în istoria arhitecturii momente similare, care să ne explice fenomenul, şi nu am găsit. Cred că în trecut oamenii construiau avînd un model, continuau o tradiţie şi asta îi ferea de penibilul invenţiilor proprii. Casele aveau proporţiile perfecte pe care numai cizelarea unei tradiţii le poate zămisli. În prezent, omul Timpurilor Noi, angoasat de propria sa lipsă de identitate, încearcă să şi-o afirme prin gestul disperat de a lăsa în urmă o casă cît mai "originală". Departe de a se raporta la trecut, cu o ignoranţă care nu e destulă dacă nu e şi fudulă, el reneagă orice model în afară poate de scenografia SF-urilor hollywood-iene. Astfel, singurul motor creativ devin propriile sale dorinţe sau mai bine zis frustrări. Rezultatul este similar unei mîzgăleli stîngace şi fistichii pe o tabula rasa care nu se mai raportează la nimic. Mica Publicitate: Ahitect cu experienţă, pierdut simţul proporţiilor. În anul întîi. Tînăr absolvent, comunicativ, îmi place să mă exprim mult şi prost, dar durabil. Spirit ludic, opresat pe vremea fostei dictaturi, îmi plac volumele jucate. Nu am stil, realizez numai edificii deosebite. Sînt semidoct, sînt gomos, sînt important, sînt arh. dipl. Ştampilez cu ambele mîini. Dacă nu curge, pică. Îmi place design-ul. Am o carte de vizită interesantă, cu multe font-uri, linii şi culori. Eu nu proiectez Case, eu fac Gesturi. Gesticulez cu materialul clientului: beton, gipscarton, PAL, PVC, mochetă, etc. Din toată garderoba cel mai mult îmi place uniforma de non-conformist. Îmi place Miralles şi Koolhas şi Herzog şi DeMeuron şi japonezii şi nordicii şi mă uit pe reviste da nu-mi iese! PAC - PAC, am mai anihilat două case pe Polonă! Da, da, despre d-ta e vorba, nu te mai uita în spate! Evident, există şi excepţii, dar, după cum arată Oraşul, foarte puţine.

Mai multe