Ultimul pălărier din Bucureşti
- interviu cu Nicolae ZDÎRCĂ -
În Pasajul Englez, cel dintre Calea Victoriei şi Strada Academiei, am dat peste... ultimul pălărier din Bucureşti. Aşa spune că este, şi aşa auzisem şi eu înainte să-l fi cunoscut. Fermecător: profesionist, cu haz, şi priceput antreprenor. Trecut prin vremi de toate felurile – la cei în jur de 80 de ani ai lui –, dar adaptat şi timpurilor de azi. Înconjurat, evident, de pălării interesante. (I. P.)
De cînd lucraţi ca pălărier? Cum aţi început?
De 70 de ani lucrez în meseria asta. Din Gorj sînt, cea mai amărîtă regiune. Acolo am deschis ochii. Dar acolo era foarte greu de trăit, mai ales pentru tineret. Aşa că am terminat şapte clase primare şi am venit în Bucureşti. Mie mi-a plăcut să învăţ carte, dar nu puteau să mă ţină la şcoală. De la mine la şcoală erau trei sate, şi nu mă puteau duce. Erau vreo 4 kilometri pînă acolo. Mergeam prin noroi pînă la genunchi. De sărăcie am plecat.
Unde şi cum aţi plecat?
Am plecat cu un cetăţean care vindea cu cobiliţa. I-a cerut voie lui tata şi m-a dus la Bucureşti, la un frate de-al lui. În curte acolo mai erau nişte meseriaşi. Şi unul dintre ei a zis: dă-mi-l pe Nicolae ca să-l duc să înveţe meserie.
V-aţi descurcat ca ucenic?
Meşterul meu mă lăuda la Camera de Muncă, unde aveau o întîlnire. Mă închiria şi la alţii, şi lucram la cîte trei-patru ateliere. Aveam o forţă de muncă... Stăteam şi lucram şi pînă la 12 noaptea. Seara plecam cu o grămadă de bani.
După care v-aţi deschis propriul atelier?
După care am plecat în armată, pentru trei ani. La Securitatea care păzea Căile ferate. Păzeam toate tunelele de la Bucureşti la Braşov – le era frică de terorişti, că vin să le arunce în aer. Vreo şapte luni am stat la tunelul din Predeal. Iarna urlau lupii...
M-au pus şi conducător de UTC, că m-au văzut cu papagal şi m-au făcut şef de lecţie. Le citeam ziarele. La terasă, în Sinaia, era o vilă care avea o săgeată în vîrf. Cînd a venit locotenentul, m-a văzut discutînd cu fetele peste gard. Mi-a dat două zile de carceră. M-a mutat la Poiana Ţapului – disciplinar –, dar tot bine a fost şi acolo.
Şi am venit înapoi în Bucureşti. Patroanei unde lucrasem i-au luat prăvălia, cu naţionalizarea. Un an m-am chinuit, m-am băgat pe la nişte instalaţii. Se formase şi cooperaţia. Patronii cărora nu le plăcea să muncească intraseră în administraţie – contabili. Patronul magazinului de pălării de la Unirea, spre norocul şi ghinionul lui, a murit. Ei ştiau de mine, că sînt bun. Am fost şef pe magazinul ăla. A fost bine.
Cum cîştigaţi în cooperaţie?
Era la sută. Aveam tarif. Era rentabil. Nu declaram tot.
Mergea treaba cu pălăriile, pe vremea aceea?
Comuniştii nu mai dădeau voie oamenilor să facă pălării. Se purtau şepci şi căciuli. Ziceau că pălăria aeriseşte mintea şi căciula-i îmbrobodită... Am prins curba de sacrificiu, cîţiva ani am dus-o foarte greu. Făceam şepci pentru copii, cravate...
După un timp, a revenit moda pălăriilor, că ăştia, comuniştii, au început să meargă şi ei pe-afară... O duceam bine cu artiştii, ei purtau pălării... Veneau Birlic, Calboreanu. Purtau mai pe rotund, gambetă...
Între timp, v-aţi făcut o familie?
Am luat-o pe nevastă-mea din şcoală, din liceu, cu nouă ani mai mică era. Ea făcuse şcoala de telefoane. La 30 de ani, am avut un băiat.
Cum se face, practic, o pălărie?
Întîi îţi achiziţionezi materialele – lînă şi păr moale, de iepure. Amîndouă se numesc fetru. Aveam o fabrică la Timişoara care făcea cele mai bune materiale de pălării, pentru toată Europa. Au dat 300 de oameni afară şi au dat-o la fiare vechi. Acum, în ţară nu mai avem fabrică de pălării. Aducem totul de la chinezi, tot ce nu ne place de la turci.
Apoi, trebuie să iei măsura clientului, totul depinde de bila omului. 52 e prima măsură – circumferinţa. Am întîlnit şi 63. Îl întrebi ce doreşte, ce culoare. Se poate oricare, se vopseşte.
În ce priveşte modelele, pe vremuri erau două-trei: pălării obişnuite. Şi cu margini mai mici. Sînt pălării care merg la munte. Cam ungureşti, de cioban.
Materialul trebuie să-l apretezi. Apoi tragi modelul pe calapod. Ai un bon cu măsura, o croieşti. O tragi udă, se mai usucă, apoi o tragi încă o dată. Îi pui panglica, fiindcă o şi ţine, dar şi acoperă aţele care ar ieşi. Ca să aibă şi ea un aspect...
De la 500 în sus costă o pălărie, pînă la 3 milioane.
Ce calităţi trebuie să aibă un bun meseriaş în domeniul... pălăriilor?
Degeaba eşti meseriaş bun, dacă nu eşti şi bun negustor. M-am uitat şi eu prin reviste, am căutat diverse modele. Am combinat meseria cu negustoria. Am nişte neamuri la Băicoi şi, într-o duminică, ne-am dus la tîrg acolo. Erau toate prostiile, dar pălării nu erau. Aşa că mi-a venit o idee (am eu capul mic, dar prin el circulă diverse chestii). Şi mi-am zis: ia să fac nişte pălării şi să le vînd acolo. Eu le făceam şi cînd mă duceam, le vindeam aşa de repede, încît se făcea coadă. Apoi am luat legătura cu un alt talciocar şi m-am dus şi la alte tîrguri. La Măneciu, de pildă. Întîi am vrut să văd ce se poartă pe acolo. Am mai făcut din cele de gabor, şi apoi dintr-astea, cu borul mai mare.
Aţi lucrat pentru celebrităţi?
Am lucrat cu Nicolaescu. Toate filmele le-a făcut cu noi. Eram acolo, pe Şepcari, pe lîngă Hanul lui Manuc. Proprietarul ne-a dat afară de acolo. Toate teatrele veneau la noi...
Lucrez cu producătorii de film. Sînt firme de îmbrăcăminte care vin şi discută cu mine.
Pălăriile le faceţi singur?
Le fac singur, în general, dar mai am nişte fete care le mai cos.
Aveţi ucenici, discipoli?
Vin în fiecare zi fete de la facultatea aia de vestimentaţie. Vin la mine să le învăţ. „Măi, fetelor, asta e meserie de bărbat“ – le zic. Am avut una care era deşteaptă, căsătorită cu un spaniol. A-nvăţat, i-am dat nişte calapoade şi prima care m-a sunat la Revelion, noaptea, a fost ea. „Merge treaba!“ a zis. „Am făcut legătura şi cu Mexicul...“
Sînteţi cu adevărat ultimul pălărier din Bucureşti?
Nu mai e nici un pălărier în Bucureşti, pălării de bărbaţi nu mai face nimeni. În timpul comunismului, meseriile erau mai preţuite. Lucram în cooperaţie. Acum mai sînt doar ăia care au vîndut prăvăliile, i-au dat afară pe meseriaşi şi trăiesc din chirii...
a consemnat Iaromira POPOVICI
Foto: L. Muntean