TV story

27 octombrie 2005   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

În doi ani de talk-show TV, am făcut cîteva constatări pe care, dacă nu s-ar fi întîmplat experienţa televiziunii, mi-ar fi fost greu să le adun de pe margine. Cîteva dintre ele sînt dureroase, altele bizare, unele amuzante, dar cele mai multe consonante cu ţara şi felul nostru de a fi. N-avem, cu toată bunăvoinţa producătorilor, mai mult de 170-180 de figuri ale vieţii publice aducătoare de rating. Şi nu vorbesc despre audienţe uriaşe, ci de unele de bun-simţ, în stare să te ţină pe linia de plutire a contractului încheiat cu staţia TV. Cum se traduce asta? Simplu: dacă ai un talk-show de luni pînă joi, cu un singur invitat pe seară, eşti obligat de realitate să aduci cele 170-180 de figuri publice cam de două ori pe an în studio. Iar dacă ai o emisiune-dezbatere cu doi, trei sau chiar mai mulţi invitaţi, lucrurile se complică tare; pe unii dintre ei ajungi să-i vezi mai mult decît pe rudele din provincie, adică şi de zece ori pe an. Ceea ce, să recunoaştem, chiar şi pentru un jurnalist din România e, uneori, prea mult. Invitaţii de la talk-show-uri alcătuiesc o lume ciudată, cu bădărani şi inşi de bun-simţ, timizi şi tupeişti, papagali şi oameni de onoare. Unii vin la emisiune ca şi cum ţi-ar face un favor, alţii te înnebunesc cu telefoanele, cerîndu-se invitaţi, cîţiva, foarte puţini, par să priceapă că nu vin pentru tine, ci pentru public. Timpii morţi de dinainte de emisiune şi din pauzele publicitare sînt de groază. Nu poţi aborda subiecte care urmează a fi discutate pentru că nu mai au nici un haz la a doua mînă şi pentru că e foarte greu să te prefaci uimit de o declaraţie "în exclusivitate şi în premieră" pe care ai mai auzit-o o dată cu zece minute înainte de intrarea în direct, la o cafea în biroul de protocol. Este motivul pentru care prefer să trăiesc cu spaima că invitatul nu va ajunge la timp în emisiune, decît să fiu nevoit să inventez subiecte neutre de discuţie despre copii, vreme şi concedii, aşa cum fac de fiecare dată cînd partenerul de talk-show ajunge cu 20-25 de minute mai devreme decît ora de începere a emisiunii. Machiajul e partea cea mai amuzantă. Pudra schimbă fizionomii, dar, mai ales, cheliile lucitoare ale unora dintre invitaţi. Ei nu mă recunosc pe mine, eu nu-i mai recunosc pe ei. În cele din urmă, toată lumea aleargă spre şerveţelele demachiante şi momentele penibile se termină cu un oftat de uşurare. În timpul emisiilor se pot întîmpla fel de fel de incidente dintre care, în ordinea frecvenţei, se disting următoarele: sună un telefon, al cameramanului, al omului de la lumini sau chiar al invitatului, zboară prin platou una sau chiar două muşte imposibil de omorît în pauza publicitară, se sparge un bec de proiector, urlă vreun bezmetic pe culoare, volumul căştii din ureche îţi sparge timpanul sau stai pe un scaun incomod şi te gîndeşti la asta toată emisiunea. Uneori, mai ales vara, cînd bei foarte multă apă, e bine să nu uiţi să mergi la toaletă înainte de emisiune, altminteri chiar şi 45 de minute pot fi îngrozitor de lungi şi aproape dureroase. Telespectatorii vor scandal şi spectacol, cronicarii TV cer discuţii serioase, profesioniste. Jurnalistul de televiziune trebuie să facă talk şi show. Uneori e greu, alteori, imposibil. Un fel de a împăca şi capra, şi varza. Eu dau bile sau joc poker cu Mitică Dragomir în studio, alţii invită într-o zi un ministru, iar a doua zi, o curvă transformată în starletă porno. Se cheamă că vrem să-i împăcăm pe toţi. Românii se uită îngrozitor de mult la televizor. Este, probabil, cea mai dureroasă constatare dintre toate, chiar dacă nu spun un lucru foarte nou. Ar putea suna chiar puţin ciudat, avînd în vedere că îmi cîştig o bună parte din venituri tocmai datorită acestui consum TV nefiresc de mare. În acelaşi timp însă, simt cum pe umerii televiziunilor se aşază în mod fals şi artificial responsabilităţi din domeniul educaţiei civice sau chiar al educaţiei şcolare, românii cerînd micului ecran să substituie familia, biserica şi, adeseori, chiar şcoala. Leacuri împotriva uitatului la televizor nu există. Un băiat isteţ a colorat însă cu roşu unul dintre butoanele de pe telecomandă. Şi, dacă vrem, acel buton ne salvează.

Mai multe