Turci, nemţi, americani... şi alte naţionalităţi

O întîmplare petrecută acum cîţiva ani şi devenită, între timp, o legendă urbană, povesteşte că angajaţii unui trust de presă cu patroni germani deveniseră leneşi şi nedisciplinaţi, veneau la slujbă cînd şi dacă aveau chef şi munceau între două cafele. Astfel, conducerea trustului s-a decis să trimită un om de încredere "în teritoriu", ca să-i pună pe românii noştri la punct. În primele două luni, neamţul şi-a demonstrat din plin calităţile proverbiale ale naţiei sale şi, cu mult calm şi seriozitate, a început "să facă ordine", stîrnind panică printre angajaţii care îşi revizuiau comportamentul. După alte două luni însă, se putea constata că "şeful" era ultimul care ajungea la serviciu, pe la prînz, mahmur după cheful din seara precedentă, se îngrăşase vizibil, preferînd mititeii şi ciorba de burtă regimului lacto-vegetarian pe care îl urmase o viaţă întreagă, iar gurile rele spuneau că frecventează prostituate de lux, deşi avea o familie în Germania. Mai mult decît atît, un angajat, fost hippie în tinereţe, ar fi putut să jure, cu mîna pe inimă, că seara, în biroul neamţului se putea simţi un vag iz de marijuana. Dincolo de latura anecdotică a acestei povestiri, descoperim şi alte mici exemple de acelaşi gen: vietnamezi, la piaţă, negociind la sînge preţul castraveţilor pe care nevestele lor îi vor pune la murat pentru iarnă, copii arabi mîncînd seminţe în faţa scării de bloc, africani legănîndu-se în ritm de manele în cartierul Colentina şi hispanici ciupind de fund fetele în troleibuz. Să fie românii o naţie cu o identitate atît de puternică, încît să le poată schimba fundamental modul de viaţă străinilor care, dintr-un motiv sau altul, au ales să trăiască aici? Sau de vină să fie lenea, năpăsarea, acel dolce far niente românesc, un mediu în care e uşor să te complaci? Faruk E turc de la Istanbul, un turc frumos, e adevărat, probabil că ar fi făcut furori într-o telenovelă: păr "pana corbului", ca în baladă, ochi negri, mustăcioară, o transpiraţie "virilă" pe la tîmple. Cămaşă albă, scrobită. "Bunicul frizer, tata frizer, io frizer!", ne explică el simplu opţiunea pentru această meserie, apoi le dă indicaţii angajatelor sale, două româncuţe durdulii, dar probabil plăcute privirii (depinde de gusturi) să ne aducă ceaiul. Ne aşezăm pe scaunele îmbrăcate într-o imitaţie de piele, vine şi ceaiul, roşiatic, în pahare mici, ne serveşte cu cîte o ţigară. La televizor, un post turcesc, o emisiune etno, dans tradiţional pe malul Bosforului. Pentru moment uiţi că te afli în Rahova, că la zece metri trece tramvaiul-conservă plin de şuţi, că frizeria din exterior arată ca o "bombă", tencuiala cade, firma abia dacă se vede, dar adevăraţii "cunoscători" ştiu locul. "Cîntam ceva?". Îşi aduce instrumentul, o bahlama, îl cuplează la staţia de amplificare. Începe să cînte, cu ochii închişi, ceva trist, "de suflet". Angajatele se opresc din tuns clienţi, stau şi ascultă cu oareşce admiraţie, au venit şi cei doi copii ai turcului de la kebab, de vizavi. E spectacol. "Eu învaţam cîntam cînd eram mic... cum se spune? Amator. Pentru mine cîntam, pentru clienţi cîntam!" Ne place, mai "zice" una, apoi ne explică cum e cu clienţii: "Dimineaţa cînd vine la frizerie, e supărare mare! Certam nevastă, la politică, la fotbal şi vedem aşa supărat! Io zicem: stai jos liniştit, bea un ceai, cafea, povesteam, cîntam ceva... şi abia după aia treci la tuns! După tuns, uitam în oglindă, frumos s-a făcut şi atuncea rîde şi e fericire!". "Filozofia" lui pare simplă şi uşor de aplicat; ar putea să o probeze, la o scală mai mică, desigur şi vînzătoarele de la mezeluri-brînzeturi, funcţionarii de la primărie etc. Interesant este faptul că, la frizeria lui Faruk, tarifele nu sînt fixe, ci diferă în funcţie de client. Pentru Faruk, toţi banii înseamnă, mai mult sau mai puţin, "bacşiş". Dacă "îi place de mutra ta", eşti receptiv la muzică şi "supărarea" ta matinală îl impresionează, te tunde aproape gratis. Dacă "fericirea" de final e prea evidentă, probabil că îţi cere mai mulţi bani. De altfel, majoritatea clienţilor lui Faruk fac parte din "comunitate", iar frizeria e un loc de întîlnire şi de discuţii, aşa cum era pe timpuri cea a tatălui său, de la Istanbul. De ce a venit în România? "Pentru că viaţa aici e... cum ziceam? Dulce. Dacă mergi la Germania, Franţa, UE... acolo multă muncă, stres mare... acolo oamenii nu stau povestim, cîntam, nu e timp! Aicea timp destul, ca la Turcia... lene! Mai cîntam una?" George "Nu ajuţi biet negru bătrîn, fără prietenari să mutăm cu casa? Plătesc o bere, ceva..." Să-l ajutăm! Nu şi-a plătit de trei luni chiria pentru apartamentul de pe Dorobanţi, proprietarul îl ameninţă că-l va da afară, aşa că pleacă "pe şestache". Se mută într-un apartament mai ieftin, în Colentina. E a şasea casă pe care o schimbă şi de fiecare dată i-a tras ţeapă proprietarului cu banii pentru ultimele luni şi cu factura de la telefon. Numai convorbiri internaţionale. În Nigeria, unde au rămas părinţii şi cei trei fraţi mai mici, şi în Franţa, şi în State, unde s-au stabilit cei trei fraţi mai mari. "Io ajuns cel mai prost: în România! Dar e bine şi aici!", rîde George. Are în jur de 35 de ani, e doctor stomatolog, dar n-a profesat niciodată. În timp ce îşi încarcă catrafusele în dubiţă şi urlă la şofer: "Grijă la computer! Io mort fără computer!", îi aruncă priviri pline de reproş iubitei sale românce mică, albă şi palidă, cu un birou în spate. "De ce tu nu dus la mama? Zis că duci la mama! Încurci!" Iubita începe să bîzîie, trînteşte biroul în dubiţă şi pleacă. George răsuflă uşurat. "Pe capul meu... zi, noapte, pe capul meu!" Studiază noul apartament, cu mîinile în şolduri, apoi propune amenajarea unui colţ "ambiental": canapea, măsuţă, aplice discrete. Sună iubita, cu o voce smiorcăită. "Dragă, acum obosit! Mîine întîlnim, sărbătorim mutarea!" Închide telefonul, după care iese cu un scaun pe palier şi în vreo zece minute "fură" cablul. Ne instalăm pe canapea, în faţa televizorului. George se calmează, scoate dintr-o sarsana o sticlă de whisky, caută pahare. "Bună casă!", mormăie ca pentru sine. Peste o jumătate de oră, sună la uşă o fătucă care nu ştie o boabă româneşte şi nici engleză. E o sîrboaică, rătăcită prin România, n-am înţeles ce şi cum, deşi a încercat să ne explice prin gesturi. George o pupă cu ţoc şi o trimite la supermarket. "Dacă vede Alina, io mîine negru mort!", ne face George cu ochiul. Apoi ne informează că ne va găti, pui cu curry, nigerian style . E deja trecut de miezul nopţii, George s-a ameţit ceva, ceva, ne consideră "prietenari" şi ne propune o "afacere": "Nu ştiţi fete, nu cuminţi, nu prea frumoase, să vrea să plece Italia, cîştige mulţi bani? Noi facem paşaport, îmbrăcam fete frumos, voi comision mare, o mie de parai la fată... ce ziceţi?" Nu ne dăm seama dacă George vorbeşte în dodii sau e "pe bune", dar imaginea negrului cam derbedeu, însă simpatic, dispare. Îl lăsăm cu sîrboaică cu tot şi plecăm. Juan Carlos E arhitect, dar nu profesează, deşi îţi poate vorbi, pe un ton profesional, minute în şir, despre o clădire interesantă. I-a plăcut la nebunie scenografia din filmul Gattaca. Are un rîs molipsitor. Îi place la cîrciumă, să fie un pic monden, să bea "bericioaică" şi să clipească des cînd nu înţelege conversaţia de la masă, deşi ştie binişor româneşte, descoperind expresii intraductibile în limba lui, cum ar fi "pe bune" sau "chiar aşa?". "Bestial avem şi noi şi are acelaşi sens şi vorbit tot în limbajul ăsta... de pe stradă!". Cea mai bună mîncare românească pe care a gustat-o a fost "o dulceaţa de nuca verde". Se uită după fetele frumoase, la limita bunului-simţ al sîngelui său latin, căci e căsătorit cu o româncă. Se ocupă de organizarea diverselor evenimente culturale ce implică ţări din America de Sud. E nemulţumit de viaţa culturală din Bucureşti. "La noi, la Caracas, totul e mult mai viu, mai multe evenimente, mai multe concerte pentru un public divers... pentru că noi avem o cultură foarte tînără şi sîntem avizi după tot ce e nou!" Nu are o părere proastă despre telenovele. "În România nu au ajuns decît telenovelele astea, de doi lei. Acum, la noi se fac telenovele foarte inteligente care ilustrează realităţile sociale şi în care se regăsesc oameni de toate categoriile." În timpul liber, cîntă într-o formaţie la bongos . Pentru tot ce îi place, foloseşte anapoda diminutive. De pildă, sîmbăta asta se va duce la o "petreceruţă", unde se va dansa pe ritmuri "latinuţe". Îl invidiezi pentru felul lui de a fi, atît de diferit faţă de tot ce vezi zilnic pe stradă. În prezenţa lui, te simţi dintr-o dată relaxat, de parcă tocmai ai fi trecut graniţa unei alte ţări. Vorbeşte cu nonşalanţă despre scriitorii sud-americani care "scriu bine, pentru că au de unde să se inspire... la noi totul se schimbă mereu şi se întîmplă repede!". O întîlnire cu Juan Carlos poate deveni pentru oricine o destinaţie de vacanţă. Kate A ajuns în România prin intermediul unui program cultural. Mai exact, s-a aruncat in the middle of nowhere, pentru că nu ştia mai nimic despre locul pe care urma să-l viziteze şi pe care îl descoperise din întîmplare pe net. Iniţial, am crezut că fuge de un sistem. De fapt, ea fugea de un soţ tiranic şi de rigiditatea unei comunităţi de sectanţi dintr-un orăşel din Tennessee. Americancă tipică, middle age: casnică, cu veleităţi de scriitoare, amatoare de muzică country, blondă, supraponderală, dezinvoltă, naivă. Un amănunt şocant: avea nouă copii. Se pare că această călătorie i-a schimbat viaţa, atmosfera de aici i s-a părut excesiv de prietenoasă, căci majoritatea românilor sînt suspect de amabili cu cetăţenii americani şi, paradoxal, s-a simţit în siguranţă. Aşa că, la întoarcerea acasă s-a decis brusc să o rupă cu soţul pe care nu l-a iubit niciodată, căci comunitatea îi aranjase căsătoria la vîrsta de 18 ani, să-şi lase copiii să se descurce singuri şi să se mute în România "în scopuri caritabile", sprijinind o fundaţie umanitară. S-a simţit brusc un alt om: nu mai trebuia să-i cînte zilnic lui Jesus sau să coacă apple-pies uriaşe pentru zece guri, să se dedice maşinii de spălat şi televizorului, să-şi asculte supusă bărbatul, acceptîndu-i comportamentul violent şi să-şi descrie seara, suspinînd, în jurnal, stările de anxietate. Mai mult decît atît, un editor american, impresionat de "povestea adevărată" a vieţii ei, i-a promis că-i va publica o carte care "să le deschidă ochii" şi altor femei din America, ajutîndu-le să devină mai independente. Aşadar, Kate, folosind o reţetă miraculoasă a slăbit vreo 20 de kile şi şi-a făcut apariţia din nou în Bucureşti, într-o fustă scurtă, de adolescentă şi cu un tonus de invidiat. În două săptămîni, a învăţat se deosebească pe meniul de la restaurant puiul de vită şi să-şi comande singură "ciorba de văcuţa", preferata ei, căci era una dintre cele mai ieftine oferte. Spre deosebire de prima sa călătorie, Kate începuse să-şi contorizeze banii, ceea ce nu prea mai era pe placul românilor care fuseseră atît de prietenoşi la început, căci "un american fără bani devine român", vorba unui tînăr boem care se îmbătase deja de cîteva ori pe banii lui Kate. Gurile rele spun că americanca s-ar fi îndrăgostit de preşedintele fundaţiei umanitare, cu sediul la Suceava. Aici s-a stabilit Kate şi nu i-a trebuit mult timp ca să se lase cuprinsă de marasmul provincial al locului. A constatat că românii nu fac altceva decît să-şi piardă toată ziua la cîrciumă, plîngîndu-se de "viaţa de rahat" pe care o duc, să se îmbete, iar la beţie să devină mai violenţi decît soţul ei cel religios. A mai observat că pentru ea preţurile sînt întotdeauna mai mari decît pentru localnici, că toată lumea se aşteaptă să lase başciş pe unde se duce. Acei oameni "minunaţi", pe care îi cunoscuse la prima vizită, deja s-au obişnuit cu ea şi nu o prea mai bagă în seamă, iar preşedintele fundaţiei pare preocupat mai mult de paharul de vodcă, decît de o idilă ca în poveşti. Nu ştiu cum se va sfîrşi aventura lui Kate în România. În cel mai rău caz va deveni alcoolică, se va mărita cu un moldovean boem şi fără slujbă şi va mai creşte încă vreo doi copii. Poate că va fi însă destul de puternică ca să nu se molipsească şi să-şi termine mai întîi cartea. Cu toţii avem nevoie de "reţete de succes".