Trenurile noastre, toate...
31 decembrie 2008, ora 14,11. Personalul 3005 care pleacă din Bucureşti spre Braşov este mult mai aglomerat decît într-o zi obişnuită, atunci cînd e asaltat de navetişti. Sînt întîrziaţii, aşteptaţi de prieteni pe la vreo pensiune sau cabană de pe Valea Prahovei, grupuri de tineri care nu par să aibă vreo ţintă în ultima zi a anului şi familiile care îşi vor petrece Revelionul pe la rude, la Chitila sau la Nistoreşti, şi cară după ei piftiile, damigenele cu vin, murăturile. Cu toţii au mizat pe faptul că cei care au avut de ajuns undeva au ajuns de mult şi că trenul va fi gol. Un puşti îşi butonează telefonul mobil: "Cum zici că se cheamă locul ăla de sînteţi voi acuma? Comarnic? Păi ajung şi eu, nu ştiu cînd că abia a plecat trenul!". Un moş îşi aranjează meticulos sacoşele în spaţiul pentru bagaje. Scoate o sticlă, trage o duşcă, apoi o pune la loc. Ai zice că întreg aranjamentul bagajelor a avut drept scop ca sticla să-i fie la îndemînă, însă nu la vedere. Din compartimentul alăturat răcneşte un bărbat. Îşi ceartă nevasta, la telefon. A cumpărat un tort prea scump. "Ce a fost, fă, în capul tău? Nu-ţi făcea mă-ta tort de Revelion? La ce ţi-o fi trebuit?" Trece "naşul", într-un palton jerpelit, cu două numere mai mari. Sînt "naşi" de personal şi "naşi" de rapid, căci există şi aici o ierarhie. Acesta e un ins slab şi melancolic, a cărui autoritate i-o dă doar mustaţa. Un om cu suflet bun. Compostează oftînd biletele şi se mai înviorează doar atunci cînd descoperă un grup de călători clandestini. Îi ia la rost, fără convingere, îşi face doar meseria. "Unde v-aţi urcat?" "Noi? La Paris!" Sînt patru tineri care au acea vîrstă încă incertă, post-adolescentină. Rîd. Naşul nu pricepe. "La Periş, bre!" Naşul trece, unul dintre tineri îşi sună un prieten: "Da, bre, am rezolvat-o! Cincizeci dă mii de fiecare! Ne vedem la Braşov!". Apoi cei patru încep să comunice prin acel limbaj al lor alcătuit din sunete guturale, interjecţii şi palme prieteneşti după ceafă. Trece un cîrd de ţigani care străbate trenul de la un capăt la altul. O femeie din grup îşi face loc nemulţumită: "Acolo, la ei, n-am urcat niciodată în tren şi vin aicea, în România ca să merg cu sărăcia asta!". 1 ianuarie 2009, ora 17,20. Acelaşi personal, poate altul, se întoarce de la Braşov. E gol. Naşul nici măcar nu vine. Pe jos sînt sticle de băutură şi chiştoace de ţigări. Cineva o fi petrecut în tren. La Chitila se urcă o familie, merg "la un Sfîntuâ Vasile, la Bucureşti". La un moment dat, bărbatul are o lungă conversaţie la telefon. Femeia ascultă atent, deşi se preface că se uită pe geam. Cei doi copii se hîrjonesc în legea lor. "Mai stau ianuarie şi mă car! Dacă n-apare ceva în ianuarie... io zic că apare, că am o şustă. Dacă nu iese, în februarie plec. Păi, singur, fără Viorica!" (Viorica tresare, nu prea-i convine.) "Mă car, ce să mai fac aicea? Da, bă, dacă e bine acolo te chem şi pe tine. Stai să treacă ianuarie!" (Viorica mai are o speranţă, le aranjează demonstrativ fularele copiilor). "De ce să nu plec?! De ce ar fi mai bun anuâ ăsta decît ălălalt?" Personalul intră în Bucureşti, un oraş ca o pată neagră, după ce şi-a epuizat artificiile. Un rapid care prinde viteză Au amîndoi 19 ani şi seamănă cu tinerii eroi de prin filmele americane. Unul cu DiCaprio, la începutul carierei, altul cu Orlando Bloom. Au urcat la Slatina şi vorbesc cu "băui cam mult aseară!" şi "mîncaşi ceva azi?". Sînt studenţi la Academia de Poliţie, în anul I, şi se plictisesc. E un rapid care veşnic are întîrziere. Cel puţin aşa spune doamna care lucrează la o bancă, la Craiova. Un rapid care la un moment dat va sta o oră în cîmp, aşteptînd ceva, pe cineva sau nimic. Cei doi viitori ofiţeri de poliţie au început să joace cărţi. "Ce bine că le luaşi cu tine! Ce făceam noi acuma pînâ la Bucureşti?" Au gesturi de amatori, nu ştiu să trişeze, însă se acuză unul pe altul în glumă de mici escrocherii. Aşa i-au învăţat la şcoală. Stau în aceeaşi cameră la cămin, iubesc aceeaşi fată, pe Oana. Trece "naşul", "naş" de rapid. "Pregătiţi, vă rog, biletele şi legitimaţiile de călătorie!" În urma lui e supracontrolul. La nici un sfert de oră după ce îşi termină treaba, rapidul se opreşte într-adevăr în cîmp. Unii îşi dau cu părerea că superiorii "naşului" aveau în plan să coboare acolo. "Atunci de ce nu pleacă trenul?" Afară e beznă, nu se zăreşte nici o lumină, nici o casă. Ne-am înţepenit undeva, pe harta ţării. "V-am zis eu?" - se bagă în seamă doamna de la bancă. Minutele trec greu, lumea aşteaptă resemnată. "Nu mai am chef!" - zice unul dintre băieţi şi strînge cărţile. Celălalt se conformează. Împrumută un ziar şi se uită împreună, oarecum ruşinaţi, la sînii goi ai unei fete, fostă Miss Craiova. Apoi citesc o ştire cu voce tare despre un bou dependent de alcool şi rîd. După un timp, încep să se foiască neliniştiţi, deschid geamul ca să se uite în lungul trenului. Lipsa de mişcare, inactivitatea îi înnebunesc. Unul bîţîie din picior, altul rîcîie cu unghia bancheta în timp ce vorbesc despre aplicaţii, recordul de viteză la o sută de metri şi armele pe care le vor avea în dotare, începînd cu anul III. "Ţi-ar plăcea să fii poliţist în State?" "Unde?" "Nu ştiu... la New York." "Ce vezi în filme nu-i pe bune!" "Hai să ţi-l zic pe ăla de l-am luat de la Grasu... cu actorul ăla care joacă pe mafiotuâ... De Niro?" După o oră şi două minute, trenul porneşte. Doamna de la bancă se uită la ceas şi dă satisfăcută din cap. Rapidul prinde viteză, de parcă ar avea intenţia să recupereze timpul irosit. Puştiul care seamănă cu DiCaprio împarte calm cărţile. Celălalt cască. "În week-end mergem la munte. Cu maşina lui frate-miu. Conduc eu." Intercity: ce prespune un confort sporit Categoric, nu te simţi ca acasă. N-ai unde să-ţi întinzi picioarele, nu poţi deschide fereastra, căci cineva mereu se va plînge "de curent", nu poţi asculta muzică decît la căşti şi nu îndrăzneşti să te aşezi pe colacul de la WC. Nu poţi fuma. În schimb, poţi trage un pui de somn, căci scaunele sînt făcute în aşa fel încît să nu te doară şalele şi să nu-ţi cadă capul aiurea, poziţia aia penibilă în care ţi se deschide gura şi începi să sforăi. Ai priză pentru încărcătorul telefonului mobil şi pentru laptop, te poţi uita liniştit la cîte filme vrei. Ai unde să te speli pe mîini. Dacă nu te mulţumeşti cu sandvişul din pachet, poţi să-ţi iei masa de prînz şi poţi bea un ness călîu la vagonul restaurant. Pentru toate acestea plăteşti cîteva zeci de lei în plus, căci durata călătoriei e aceeaşi ca şi cea cu rapidul. Dar... doamna din faţa ta, cochetă şi îmbrăcată şic, a stat toată noaptea prin aeroporturi, o dovadă este uriaşul bagaj plin cu pungi de la duty-free, a dormit doar două ore şi cînd e obosită, recunoaşte că vorbeşte mult. E profesoară şi om politic, chiar vicepreşedinta unui partid dintr-un orăşel din Banat. "E a doua oară pe anuâ ăsta cînd merg în Italia... Italia mă relaxează enorm... Şi Verona, da, Verona!... la noi oraşul e mic, sîntem prieteni cu cei de la PSD... politica a început să mă scîrbească, dar cine s-o facă dacă nu noi?.... avem la şcoală şi copii buni, au fost la olimpiadă, faza pe ţară... Ce campanie? De unde bani de campanie?... Şi Roma, da, Roma!... fiica mea e actriţă... i-am zis: mamă, fă ce vrei şi ce-ţi place! Eu şi taică-tu avem deocamdată cu ce să te susţinem!... sîmbătă mergem la Timişoara, la mall... soţuâ are o firmă de construcţii... e cam ruşinoasă mititica, deşi e frumuşică foc, refuză rolurile în care o pun să se dezbrace... Veneţia! Of, Veneţia!... nu vrei bomboane mentolate?" Dintotdeauna trenul a fost un confesional în mişcare, căci sînt suficiente două scaune alăturate ca să spui tot ce ai pe suflet, fiindcă ştii că cel care te ascultă va coborî la prima şi că te va uita în următoarele cinci minute. Dacă nu eşti un adept al călătoriei ca formă de terapie, poţi să te prefaci că dormi. Aşa cum face tînărul care şi-a pus o mască neagră pe faţă, pe care scrie: "La science des r