Tren de... plăcere

Oamenii, numeroşi, aşteptau, în general, personale. Sau, mai bine zis, trenurile care treceau pe acolo aveau mai curînd o astfel de alură, arătînd vechi, neîngrijite, supraetajate. Dacă pînă acum Gara de Nord mi s-a părut, faţă de aeroportul Henri Coandă, ca un fel de Cenuşăreasă, acum aceasta a căpătat, în comparaţie cu Gara Basarab, complet altă conotaţie: şi anume cea de rudă bogată şi aristocratică, faţă de surata ei de la ţară, fără avere şi maniere. Dacă în Gara de Nord e cît de cît curat şi se găsesc, pe lîngă deja menţionatul Gregory’s, McDonald’s, Spring Time etc., din Gara Basarab poţi lua doar pîine şi covrigi, precum şi obişnuitele sucuri de la chioşc. Nici vobă de capuccino cu lapte adevărat sau de sandvişuri cu mozarella ori brînză bleu. Pînă la urmă, e logic: probabil că nimeni nu şi le-ar dori. Pentru că oamenii care aşteaptă, aici, trenurile nu sînt pretenţioşi, sînt modest îmbrăcaţi şi nu prea curaţi. Acum mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar aşa, sau nu trebuie privite neapărat din perspectiva asta: nu sînt decît nişte semeni de-ai noştri care muncesc din greu, pentru bani mai puţini. Ţinuta lor denotă faptul că se întorc de la lucru: mulţi au muncit de noapte, în Bucureşti, şi acum revin în comunele lor, situate nu departe de Capitală (ceea ce poate însemna chiar la două ore distanţă). Unii au vîndut în piaţă, alţii au păzit diverse "obiective". Sînt mulţi, răspîndiţi pe toate peroanele unde trenurile nu se ţin foarte strict de orare, şi care arată ca cele cu refugiaţi sau condamnaţi din filmele cu război. Personalul Bucureşti-Alexandria, via Roşiori Pe mine mă interesează însă numai cei care iau personalul de 7,45 spre Alexandria. Cînd vine, aproape în ultimul moment, se umple instantaneu. Pasagerii sînt învăţaţi să se năpustească spre cele două etaje ale lui, ca să nu rămînă fără loc. Bagajele sînt complet altele decît în Intercity sau "Săgeata albastră": saci albi, foşnitori, legaţi la gură, sacoşe voluminoase, în pătrăţele, bidoane, coşniţe... Un domn cară un scaun vechi, dar trainic, cu picioare de fier şi o pernă uzată: l-a găsit pe stradă, îl lăsase cineva... Găsesc loc lîngă o doamnă curăţică, însoţită de patru tineri ce se aşază alături. Tinerii (doi băieţi şi două fete) au, de la prima vedere, ceva "de cartier": nu o spun peiorativ, doar o constat. Băieţii au un soi de tunsoare între punk şi plete, cercei şi lanţuri, şi nu au stare. Fetele sînt, poate, drăguţe, dar într-un fel inexpresiv şi plinuţ, nerafinat. Amîndouă sînt îmbrăcate aproape la fel, în pantaloni şi bluze negre, de nylon, şi cu adidaşi albi, no name, pe care şi-i scot, rămînînd în şosete la fel de albe. Apoi beau suc acidulat din pahare de unică folosinţă. Agricultura, un lux... Intru în vorbă cu călătorii, la întîmplare. Majoritatea lucrează ca paznici de noapte. Bodyguarzi. Şi cînd te gîndeşti că, atunci cînd îi vezi într-un magazin sau depozit, bodyguarzii îţi inspiră oarecare teamă, sau măcar respect. Poate că din cauza uniformelor sau poziţiei în sine... Aşa - obosiţi, neraşi, cu ochii umflaţi de nesomn, în straie civile - nu mai au nimic din ştaiful "pazei şi protecţiei". Desigur că oricînd îi poţi întoarce la titulatura de "portari". De fapt, sînt cu toţii nişte ţărani care nu îşi mai permit să fie doar ţărani; şi atunci, se dezrădăcinează de bunăvoie, măcar parţial. Agricultura costă, şi nu e destul de profitabilă, îmi explică unul dintre ei: "Investeşti 100% şi recuperezi 60-70% din ce ai investit. Produsele tale sînt foarte prost plătite de nişte bandiţi care şi-au dat mîna: în panificaţie, lactate, uleiuri, vegetale. Grîul, de pildă, nu depăşeşte 0,23 lei kilogramul. La Roşiori, la asociaţie, unde am 4 ha de pămînt, mi-au dat doar 1000 kg de grîu, adică o tonă, cînd ar fi trebuit să-mi dea 3 tone pe hectar (un ha scoate 3 tone)". Un alt interlocutor, de pe lîngă Videle, confirmă că nu poţi creşte 4 copii din agricultură. O ţărancă din Nanov, un sat de pe lîngă Alexandria, care vinde în Obor ştevie şi urzici, spune că "merge prost"; nu le-a putut vinde cu mai mult de 0,15 lei legătura... Din toate aceste discuţii reiese că, la ţară, să trăieşti din agricultură, alta decît de subzistenţă, devine un lux... Paznici de noapte Pe vremea lui Ceauşescu, ţăranii cîştigau în industrie bani pentru animalele şi pămîntul de pe lîngă casă. Mastodonţii industriali creaţi atunci ofereau locuri de muncă şi salarii stabile. Oamenii din tîrguri şi comune consideră vremurile de atunci mai bune şi mai normale. Nu contează, pentru ei, că au fost transformaţi într-un hibrid ţăran-muncitor. Acum sînt un amestec de tradiţii româneşti şi oportunităţi salvatoare spaniole. Sau măcar bucureştene, precum majoritatea ocupanţilor trenului în cauză: "Lucrăm toată noaptea, apoi plecăm acasă. Cîştigăm în jur de 400 lei. Pentru noi e convenabil: lucrezi o zi, ai două libere, ai timp să-ţi vezi şi de familie, şi de gospodărie" - declară un paznic din Gălăteni. Soţia lui, şi ea în tren, lucrează tot ca agent de pază, la ASE. Amîndoi spun că n-ar pleca în străinătate, ca să nu-şi lase familia, plus că au auzit că se mai dau ţepe. Cînd discuţia alunecă spre falnicele case înălţate de "spaniolii" din zonă, bărbatul adaugă: "Case facem noi şi aicea, dar nu cu 20 de camere, ci cu două, trei. De parcă ei nu tot într-una stau!?". Alţii pot cîştiga ceva mai bine în acelaşi rol de paznic: 600 lei. Pentru care se scoală la 3 dimineaţa şi se întorc acasă la 7, în ziua următoare. Cînd ajung, nu toţi pot dormi, aşa că se apucă de treabă în gospodărie, ba se mai uită şi la Dan Diaconescu seara... precum îmi povesteşte un alt paznic, din Rădoieşti. Cofetăreasa Numai o femeie cîştigă mai mult: e din Gălăteni şi lucrează la o cofetărie din Rahova. A făcut şi cursuri de specializare, a fost nevoie. Acum cîştigă 700 lei. Pînă la serviciu face două ore cu trenul. Nu avea de ales: în Gălăteni era doar o fabrică de pîine, cu salarii mizere. Pînă acum lucra doar soţul, la serele din Popeşti; dar cu banii lui nu puteau întreţine o familie de patru persoane. Au avut posibilitatea să plece şi în străinătate: din satul lor, 30 de familii sînt plecate. Dar n-au vrut. Casa şi-au înălţat-o şi aşa, după Revoluţie, imediat. Şi e destul de măricică. Înainte, în Gălăteni exista un baraj unde veneau bucureştenii la peşte. Deci se putea vorbi de oarece turism. Acum, şi pe ăsta l-a închiriat cineva şi s-a terminat. După cinci luni de cursuri de specializare, femeia a ajuns la salariul deja menţionat şi la o slujbă stabilă în Bucureşti. E mulţumită. Statul şi Guvernul Alţii - nu sînt. Mulţi dintre cei intervievaţi îşi pun problema autorităţilor şi a ajutorului pe care acestea ar trebui să-l acorde. "Situaţia e ridicolă. Ăsta nu e partid, asta nu e guvernare" - spune un agent de pază din Olteni. "La noi nu vine nimeni să te înveţe ce să faci. Dacă vrei să apelezi la fonduri Phare, SAPARD, nimeni nu ştie ce şi cum. Nici la Primărie, nici la Judeţ. Statul ar trebui să-ţi fie partener. Dar nu-i aşa: dacă ai banii tăi, faci; dacă nu, sînt visuri cu ochii deschişi" - adaugă. Vechile fabrici din micile oraşe de provincie nu mai sînt, au fost închise, au dat faliment, au fost privatizate dezastruos. Investitori străini mai vin, dar cum? "La noi, e un grec - continuă interlocutorul meu - care, pentru 12 ore de muncă, dă 400 lei şi te cheamă şi sîmbăta, şi duminica pentru un bon de masă. Statul şi Guvernul ar trebui să-i spună: la tine în ţară le dai 1500 euro pe lună, aici dă-le măcar 7-800. De ce vin? Că aici taie şi spînzură. Noi sîntem miei sacrificaţi. Cu intrarea în UE ce avantaje avem? A, că o să echivaleze salariile... Noi nu mai apucăm." Un alt pasager, navetist ca şi ceilalţi, trage o concluzie minimală, dar exactă: "Noi sîntem amărîţii de la ţară...". Şi completează: "Omul simplu nu se mai ridică. Poate doar dacă e tînăr şi are, cum să-i spun, un pic de intuiţie...". Trenul, pentru ei Îi tot întreb de tren - cum li se pare, ce părere au de condiţiile proaste, de faptul că merge atît de încet întrucît trebuie să-l schimbi la Roşiori, unde aştepţi aproape o oră, şi apoi, spre Alexandria, linia nu e electrificată... Obişnuiţii personalului nu gîndesc aşa: o doamnă care vine împreună cu fiica ei dintr-o vacanţă de la bunici, de unde se întorc încărcate de sacoşe, îmi spune că e "cît de cît bine"; paznicul din Gălăteni, cel care călătoreşte împreună cu soţia, declară că "pentru noi e bun, e convenabil aşa". Agentul de pază din Olteni, cel mai tranşant, pune punctul pe "i": "Dacă n-ar fi ăsta, am muri de foame. Dacă-l pierzi şi pe ăla de 8,30, altul nu mai e...". O doamnă mai în vîrstă, aşezată mai izolat, îmi mărturiseşte, off the record, că e cam scump: în jur de 5 lei biletul, în condiţiile astea... Doamna în piele O doamnă spre vîrsta a treia face oarecum notă discordantă cu restul trenului: e îmbrăcată într-o haină de piele neagră, are lanţ de aur şi nu posedă saci sau paporniţe. Sfîrşim prin a intra în vorbă. Aflu că ea reprezintă tot o fiică a uneia din comunele zonei, dar plecată de mult din localitate. Acum locuieşte la Bucureşti. Din vorbă în vorbă, îmi arată poze cu fetele ei şi cu soţii lor care sînt... în Italia. E drept că nu lucrează în construcţii şi nici în agricultură. Unul dintre gineri posedă un bar şi un hotel... Toată povestea mă reconciliază cu trenul şi cu pasagerii lui. Ajung, încă o dată, la aceeaşi concluzie: centrul şi marginea sînt relative şi, la o adică, se pot schimba între ele; aşa că nu e cazul să devenim, inutil, prea mîndri de poziţia noastră, momentan şi aparent privilegiată. Brusc, trenul, bătrînul personal, nu mi se mai pare atît de sinistru, ci pur şi simplu adecvat unei lumi care are nevoie de el.