Trecător prin Transnistria

Am ajuns pe malul stîng al Nistrului pe la 10 dimineaţa. Primul filtru: chiar pe podul care leagă cele două maluri ale rîului. Cîţiva soldaţi ruşi. Aşa-numiţii "pacificatori". Treaba lor ar fi să prevină un eventual conflict între transnistreni şi moldoveni. Sînt înarmaţi şi păzesc nişte bariere care nu se ridică niciodată. Trebuie doar să le ocoleşti. Dincolo de bariere - un tanc. Trecem fără să ne întrebe nimeni nimic. Al doilea filtru - cîteva zeci de metri mai încolo. Două femei jandarm strîng paşapoartele celor care vor să treacă graniţa improvizată, recunoscută doar de ei. "Biroul" lor e o gheretă, ca a unui portar la o fabrică. Pe uşă este lipită o coală de hîrtie, pe care femeile-jandarm scriu numărul maşinilor care trec dincolo. În faţa noastră - două maşini sovietice. Vestitele Lada. Uneia îi moare motorul şi şoferul îl roagă pe şoferul celeilalte să-l tracteze. Noi aşteptăm. Trei femei care vorbesc ruseşte şi poartă baticuri înflorate trec bariera pe jos, fără prea mari formalităţi. La fel, un bărbat pe bicicletă. Noi aşteptăm. Mă simt ca într-un film din timpul războiului. Ca un personaj care încearcă să treacă de un punct de control, cu inima cît un purice, în speranţa că soldaţii n-or să-l deconspire. Eu sînt jurnalist, şi e mai bine să nu se ştie. Un simplu semn cu mîna de la o altă barieră şi cele două maşini Lada pleacă scîrţîind. Trece şi un Mercedes cu număr de Transnistria. Noi aşteptăm. Un alt semn cu mîna de la cealaltă barieră, spre care ne îndreptăm şi noi. Aici este, de fapt, principalul punct de control. Ni se verifică paşapoartele. Completăm nişte formulare de la un birou de migraţie. Din cînd în cînd, tensiunea aşteptării e spartă de un rîs strident. Lîngă o baracă a jandarmilor, un grup de femei în uniformă stau de vorbă la soare. Un vameş deschide portierele maşinii şi se uită înăuntru. Nu înţeleg o iotă din replicile care se schimbă cu repeziciune, în limba rusă, între Saşa, însoţitorul meu, şi vameş. Trăiesc în continuare senzaţia că sînt pierdută într-un film din vremea războiului. Din portbagaj scoatem tot. Inclusiv podeaua. Sîntem întrebaţi de banii pe care-i avem la noi şi, după priviri suspicioase aruncate pe sub cozorocul înalt al caschetei de vameş, în fine, trecem. Dubăsari - este prima localitate. Vorba însoţitorului meu, vorbitor de rusă (fără care nu m-aş fi descurcat!): "semi-oraş, semi-sat". E greu să-l descrii. Sînt case - îngrijite, ce-i drept - văruite în alb şi albastru (mă duc cu gîndul la casele de la noi, din Deltă), dar şi blocuri cu 4 etaje. Nu lipsesc pieţele largi şi pustii, în centrul localităţii, şi nici monumentele cu însemne sovietice, sau steagul propriu al regiunii - roşu, verde şi iar roşu (fostul steag al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti). Piaţa agroalimentară a oraşului seamănă şi ea cu unele pieţe din România, de la ţară. Mărfurile sînt întinse pe jos, iar aproape lîngă fiecare vînzător e un cărucior din acelea cu landou, pentru copiii mici. Aşa îşi cară localnicii mărfurile la piaţă (şi asta mă duce cu gîndul la vremurile de război cînd cărucioarele erau folosite uneori pentru a transporta cu totul altceva). Într-un sat din raionul Dubăsari s-a născut şi actualul preşedinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin. Dubăsari este locul unde, în urmă cu 16 ani, a avut loc incidentul care a dus la declanşarea conflictului dintre Republica Moldova şi regiunea Transnistria. Colţul unui bloc din centrul oraşului este acoperit de coroane de flori. O poză şi o placă comemorativă amintesc că acolo a fost ucis primul comisar rus. Vizavi de sediul poliţiei - un monument simplu, acoperit de asemenea de flori, aminteşte că acolo a fost ucis şi primul cazac (un fel de mercenar rus). Părăsim Dubăsariul şi o luăm prin Grigoriopol, spre capitala Tiraspol. Pe drum ne oprim la unul dintre monumentele pe care le întîlnim frecvent în Transnistria: un tanc cocoţat pe un deal. De jur împrejur, la baza dealului, monumente funerare ale unor soldaţi morţi în al doilea război mondial şi semnele trecerii unui grup de nuntaşi. Buchete de flori uscate şi sticle de şampanie goale. Aflu că e un obicei al transnistrienilor: în ziua nunţii, vin "la tanc", îşi fac poze şi ciocnesc un pahar. Nu ratez ocazia şi fac şi eu o poză cu tancul. Monumentul e undeva în afara localităţii. De sus, de pe deal, văd împrejurimile: cîmp pustiu pe care şerpuieşte şoseaua plină de gropi. Nici o casă, nici o mişcare. Din cînd în cînd - cîte o maşină. Orice şofer (ne gîndim, poate exagerînd un pic!) poate fi un potenţial securist. La asta îmi fuge gîndul şi cînd văd, undeva, departe, un om care stătea nemişcat. Trecem printr-un mic sat moldovenesc. Ca el mai sînt cîteva în Transnistria. Diferenţa e că aici găseşti mai mulţi localnici care vorbesc moldoveneşte. Unii au în zonă şi şcoli în limba română. Sînt opt astfel de şcoli şi licee în toată Transnistria. Pe celelalte le recunoşti după monumentele impozante din curte: un soldat de mărime impresionantă, care ţine la piept un steag sau o armă. Trecem pe lîngă halele imense ale fostelor colhozuri. Cele mai multe - părăsite şi distruse, la fel ca fostele CAP-uri din România. Pe gardurile care au mai rămas în picioare citim tot felul de inscripţii mobilizatoare. Sau nu. Una dintre ele: "Pîinea este capul tuturor lucrurilor". Pe drum, în maşină, ascultăm Radio Transnistria. Prima ştire spune că "Republica Moldova şi Transnistria sînt două entităţi diferite, două culturi diferite, iar unirea lor este un gest absurd, inutil şi aberant". Timp de aproape un sfert de oră crainicul vorbeşte pe aceeaşi temă. "Spălare pe creier" - comentează Saşa, însoţitorul meu. Tiraspol. La intrarea în oraş - un echipaj al miliţiei. Au caschete mari, mai degrabă înalte. Amintesc de caschetele nemţilor, din timpul războiului. Cel care a ieşit la drum ţine o mînă la spate, în timp ce cu cealaltă bălăngăne o paletă cum au, de obicei, impiegaţii în gări. E bine să nu le dai motive să te oprească. Tiraspolul e al doilea oraş ca mărime din zonă, după Chişinău. Are aproape 150.000 de locuitori. Denumirea lui vine de la cea din limba greacă a Nistrului, Tyras. În traducere, ar însemna oraşul sau cetatea Nistrului. Un pod traversează rîul, iar în centrul oraşului e amenajată o faleză. Lîngă ea - un alt tanc-monument. O femeie se urcase pe el împreună cu copilul ei, şi stăteau la soare. Centrul oraşului e foarte... generos. Cu pieţe decorate cu statui. În special ale lui Lenin. Masive. Bust sau în picioare, cu o mantie fluturîndu-i pe umeri. Steme cu secera şi ciocanul. Panouri uriaşe cu eroi ruşi şi transnistreni. Cînd merg pentru prima dată într-un oraş îmi place să descopăr piaţa. Să privesc feţele oamenilor, să gust din tot felul de bunătăţi, să intru în vorbă cu ţăranii, să mă bucur de culori şi de forfotă. Piaţa din Tiraspol e dominată de o voce de femeie care se aude permanent dintr-un megafon. Fără nici un fel de intonaţie, face reclamă la diverse magazine sau produse. E o piaţă mare în care se vînd tot felul de nimicuri: cuie, piuliţe, tot felul de cabluri şi piese care, poate, nu vor folosi niciodată, nimănui. Piaţa agroalimentară, în schimb, aduce pe tarabe legume de sezon, verdeţuri sau fructe uscate. Nu e o piaţă foarte bogată. Singurii cartofi pe care i-am găsit erau puţin mai mari ca nişte nuci. În schimb, am văzut găini crescute la curte, gata curăţate, cu fulgii pîrliţi, numai bune de pus în oală. Şi am văzut... iepuri încălţaţi. Adică iepuri jupuiţi, dar cu lăbuţele acoperite de blană. O bătrînă ne spune că asta e garanţia că nu cumpărăm pisică în loc de iepure. De fapt, îi spune oricum, numai pisică nu: mîţă, motan, motîrlău... A fost singura persoană cu care am schimbat cîteva cuvinte în Tiraspol.