Tranziţia decadentă a teatrelor muzicale din România
Desigur, ne putem întreba de ce tocmai în domeniul instituţiilor de operă din ţară nivelul calitativ şi cantitativ n-ar trebui să urmeze un trend negativ, dacă absolut toate celelalte s-au înrăutăţit de-a lungul infinitei noastre perioade de tranziţie.
Şi totuşi, permiteţi-mi să fac o scurtă investigaţie a motivelor pentru care s-a ajuns în această stare devastatoare. Pe de o parte, numeric vorbind, după Revoluţie au rămas tot atîtea instituţii de operă şi orchestre simfonice cîte au fost şi pe vremea cînd diversitatea petrecerii timpului în ceea ce numim cultură distractivă era infinit mai mică decît astăzi. Numărul reprezentaţiilor artistice susţinute în sălile de spectacol anume construite a scăzut vertiginos, numărul angajaţilor operelor – solişti, orchestră, cor, colaboratori tehnici – a rămas acelaşi, sălile de spectacol sînt închiriate pentru orice şi oricui este dispus să plătească sumele cerute, crescînd astfel bugetul insuficient al instituţiilor, dar diminuînd încasările proprii, ca urmare a scăderii numărului spectacolelor. Dacă pînă în ’89 spectatorul se întreba „Ce se joacă?“, astăzi se întreabă dacă se joacă ceva. Un exemplu al absurdităţii este faptul că în ţara noastră, şi numai în ţara noastră, concertele simfonice se ţin joia şi vinerea, deoarece „week-end-ul“ trebuie să rămînă liber angajaţilor. În toată Europa concertele se ţin sîmbăta şi duminica, şi bineînţeles, în zilele de sărbătoare. Rostul instituţiilor de cultură este de a se orienta după disponibilitatea publicului şi a-i oferi acestuia producţii, publicul cumpără ceea ce se produce. La noi însă, prin puterea sindicatelor şi indiferenţa temătoare a politicului, nu spectatorii sînt cei importanţi, ci comoditatea angajaţilor este cea care primează. Guvernul aflat la putere a majorat considerabil doar salariile angajaţilor instituţiilor muzicale, nu şi bugetul instituţiilor, şi nefăcînd schimbări în sistemul de muncă, a scăzut unilateral şi dăunător randamentul producţiilor instituţiilor.
Permanenta schimbare a ministrului Culturii, cel care răspunde sau, mai bine zis, cel care ar trebui să răspundă de instituţiile naţionale de cultură, are doar efecte negative. Dacă analizăm, chiar şi superficial, schimbarea din ultimii ani a directorilor primei scene muzicale a ţării, Opera Națională București – de la intermediare la intermediari, unii numiţi prin concurs şi demişi prin contestaţii, iar singurul director competent (Răzvan Ioan Dincă), demis prin acuzaţii juridice, dovedite apoi a fi nefondate –, înţelegem atît cauzele scăderii continue a calităţii spectacolelor, precum şi prezentarea unui număr redus de producţii – şi acestea monotone.
Pe scenele teatrelor de operă de frunte ale Europei – de la Viena pînă la Berlin, Londra, Zürich şi Milano – cîntă mulţi solişti români de calitate. Doar din Bulgaria provin mai mulţi cîntăreţi de frunte ai marilor opere din Occident, dar aceştia cîntă regulat şi la Sofia, acceptînd onorarii decente. Bineînţeles că şi soliştii noştri ar cînta cu plăcere, în limita posibilităţilor bugetare, şi „acasă“, dar pentru asta ar trebui să fie invitaţi şi programaţi într-un cadru profesional, aşa cum se întîmplă în alte instituţii de operă, doar la noi nu. Pe cînd în Bulgaria, considerată cea mai săracă ţară membră a UE, Opera din Sofia are în repertoriul ei permanent atît tetralogia wagneriană, cît şi capodoperele Parsifal şi Tristan şi Isolda, cîntate în întregime de soliştii ansamblului operei. La ONB se prezintă mereu aceleaşi lucrări arhicunoscute, în producţii în general vechi şi arhiconservatoare.
La ONB, ori s-au organizat „Gale“ cu onorarii fabuloase, ori a cîntat directorul instituţiei în mai toate cele programate, pe lîngă cei angajaţi, în sensul că „asta avem, asta facem“. Nu vrem să deranjăm pe nimeni şi nici nu dorim să fim deranjaţi, asemenea politicienilor, care sînt multumiţi că-şi pot păstra postul.
Gîndindu-mă la numeroasele vizite la Opera din Viena ale oficialilor participanţi la diferitele conferinţe organizate în perioada în care Austria a deţinut președinţia Consiliul Uniunii Europene, sper doar ca invitaţii la Bucureşti să nu se perinde prin Piaţa Operei în următoarele şase luni.