Tradiţii şi trenduri la Cacica
Aceasta datează din 1904 şi conţine o reproducere a Icoanei miraculoase a Maicii Domnului "Madona Neagră" de la Czestochowa (Silezia), considerată drept făcătoare de minuni. Pelerinajul catolic întreprins aici este, se pare, cel mai mare din Moldova, la el participînd mai mulţi episcopi din România şi din străinătate, zeci de preoţi şi zeci de mii de credincioşi. La 15 august 1996, biserica din Cacica a fost declarată sanctuar diecezan, apoi "Sanctuar naţional", iar în 2000 a primit titlul de "Basilica Minor" de la Papa Ioan Paul al II-lea. Biserica romano-catolică nu este prima de acest fel din Cacica: cea dintîi e capela Sf. Varvara, aflată la o adîncime de 21 de metri în salina localităţii. De fapt, Cacica e la fel de renumită pentru salina ei: aceasta s-a dat în exploatare în 1798, pe vremea Imperiului Habsburgic, care a adus muncitori de etnie polonă şi de religie romano-catolică din diversele sale provincii. De altfel, şi numele comunei îşi are originea în limba poloneză, cuvîntul "kaczka" însemnînd raţă. Salina se poate vizita şi astăzi, deşi încă se mai lucrează acolo, la o capacitate redusă. Numai coborîrea sutelor de trepte care ajung pînă la 40 de metri adîncime, bune pentru tratarea afecţiunilor respiratorii, dar şi ca lecuire a fobiilor legate de lumea subterană, poate fi o experienţă… Se pune problema readucerii Cacicăi în circuitul balnear: ea a încetat să fie staţiune de prin anii ’70… Aceasta, laolaltă cu turismul religios, şi cu multietnicitatea comunei (populaţia acesteia este alcătuită din români, polonezi şi ucraineni) ar putea readuce, oficial, localitatea în circuitul turistic. Ea este cumva inclusă, nedeclarat şi nesistematic: cu ocazia pelerinajului de Sfînta Maria, casele localnicilor sînt invadate de turişti; mulţi dintre cei ce vizitează mînăstirile dau o fugă şi pînă la salină; turişti polonezi şi ucraineni vin în Cacica, în urma unor programe de schimburi (există un ONG, Dom Polski, care organizează schimburi cu Polonia şi Casa Naţionalităţilor Cacica, care face ceva asemănător cu Ucraina); în comună se găseşte cel puţin o pensiune… altfel, Iazurile Bucovinei, care încearcă (şi în mare măsură reuşeşte) să refacă spaţiile de locuit tradiţionale. Arhitectura şi modestia locală Cu toate acestea, dacă-i întrebi, localnicii spun că aici nu e zonă turistică. Da, e frumos pe la ei, după cum spunea o doamnă cu trei copii al cărei soţ lucrează în Spania, nu se compară cu alte părţi: nu i-a plăcut deloc acolo, era urît… Dar e un soi de frumos pentru noi şi-ai noştri. Sînt obcinile Bucovinei, peisaje idilice, mioritice, deal-vale şi tot tacîmul, cu căpiţe încă nedevenite baloturi UE, cu case falnice ce-ncep să-şi iţească măcar un etaj… Dar, zic tot ei, oamenii, nu se compară cu cele din Marginea sau Cajvana, comune învecinate, care au două, trei etaje, pentru că oamenii de acolo sînt plecaţi la lucru în străinătate încă de pe vremea lui Ceauşescu... În Cacica, încă se mai păstrează casele cu prispă sau cerdac, făcute din lemn şi acoperite cu draniţă (un soi de solzi din lemn, în general maro, care ţin de cald, dar sînt şi de decor). Desigur, acestea nu reprezintă decît o parte dintre ele: tendinţe de a le renova, mări şi adapta modelor nescrise, dar puternice, copleşitoare. Deja au apărut şi aici cîteva case portocalii, ba chiar şi roz, din BCA, "cum se poartă acum": una dintre ele este chiar o pensiune, alta " unul din restaurantele locale, Mărţişor, care, în timp, se pare că va deveni şi hotel… Multe case sînt albe, acoperite cu mici plăci tot de BCA, uşor de întreţinut, spun proprietarii lor. Altele " din cărămizi (bolţari, cum se numesc aici) " arată precum cele de prin Danemarca, complet atipice… Tradiţionaliştii şi le-au lăsat bej sau maro, aşa cum "erau pe vremuri": unii nu s-au putut abţine, însă, să nu contribuie cu un element de atipic, cum ar fi decoraţiunile cu... reni la streaşina şurei. Pentru că, în casele din Cacica, amănuntele contează. Fiecare streaşină are cîte un romb sau o floricică; la fel, fiecare burlan. Şi, mai dihai decît toate, orice fîntînă: acestea sînt din lemn, pline de decoraţiuni şi pe deasupra cu acoperişuri falnice ("să nu intre mîţele", după cum mi-a spus o profesoară de matematică locală…), arătînd mai ceva decît o troiţă… Există şi case hipertradiţionale, cu stîlpi maramureşeni, minuţios sculptaţi. Dar şi altele avangardiste, dacă nu în mici elemente arhitecturale (un ochi de geam rotund, marinăresc…), în adăugirile gardului sau grădinii: leii de piatră (despre care am mai amintit), piticii, felinarele şi moriştile de grădină… Nu există un plan unitar de construire a caselor, nici unul care să le interzică s-o ia razna. E un inginer la primărie care îi mai sfătuieşte cum să le facă, dar principiul competiţiei şi al caprei vecinului e mai tare: "Există, cum să vă spun, fala, dar şi infatuarea anumitor oameni, care caută să fie mai dihai ca vecinul de alături. Apar contradicţiile astea vizuale între două persoane. Concurenţa e foarte mare şi se iscă discuţiile, invidiile, contradicţiile, pentru că fiecare vrea să fie superior celuilalt", explică Petru Orleanu, mecanic auto, pensionar, re-mutat în Cacica după o viaţă de Suceava, neamţ şi înţelept. Profesoara de matematică îşi face un soi de foişor la casă pentru că aşa a văzut cînd a fost la Cîmpulung, şi i-a plăcut. Posesorii leilor de pe gard i-au pus acolo pentru că i-au găsit în fălosul Marginea la un preţ bun… Gospodăria şi o slujbă bună… Nu mi-am dat seama, tot stînd de vorbă cu oamenii prin sat, care este cu adevărat nivelul lor de trai. Cu siguranţă că nu îi pot încadra, pe majoritatea, la săraci: au case falnice şi gospodării îngrijite, cu destul teren în jur. Majoritatea sînt şi posesorii unor terenuri în afara gospodăriei, în jur de două ha, şi ai unei bucăţi de pădure (lemnul e una dintre resursele importante ale zonei, care asigură, încă, întreaga încălzire locală). Mulţi sînt sau au fost plecaţi la muncă în străinătate, ori au pe cineva acolo. Cei mai mulţi au animale, dar doar pentru uz propriu: o vacă, două, vreo doi porci, păsări, poate un cal… Nu rentează să mai vinzi laptele, preţul e de 50-70 de bani pe litru, nu te alegi cu nimic… Poate doar aşa, să-l dai vecinilor, pe abonamente. În privinţa oilor, cu brînza mai faci ceva, dar lîna nu o mai caută nimeni… Altfel, se cultivă cartofii şi porumbul, sînt unii care mai ajung cu produsele la piaţă, sau le dau la schimb pe altele… Dar, spun oamenii din sat, agricultura e nesigură, azi e frumos şi mîine vine o grindină şi-ţi rade tot: aşa că e mai bine să ai o slujbă stabilă decît să fii doar un bun gospodar. Profesoara de matematică îmi mărturiseşte şi ea, aşa, într-o doară, că într-o zi, rîdea cu o colegă: "Noi nu sîntem nici gospodari, nici doamne…", era concluzia lor. E adevărat că, în sat, nu se face diferenţa între intelectualii sau demnitarii locali şi agricultori: şi cei din primele două categorii sînt nevoiţi să îmbrace ambele feluri de pălării… Directorul şcolii, Ion Cojocaru, ne este prezentat drept exemplu de bun gospodar. La fel fostul vice-primar, Onofrei Creţu… Învăţătoarea din Cacica a fost un an menajeră în străinătate: nu i-a plăcut, a fost groaznic, dar acum ea şi soţul ei au o casă impunătoare şi se uită fiecare la televizorul lui de la propriul etaj… Sînt şi unii care trăiesc aproape numai din agricultură, şi care se apropie de titulatura de "fermieri": Ioan Strugariu are "36 de bovine, majoritatea tăuraşi pentru carne, cele mai multe din Cacica". "Pe toate le-am luat din salariu şi din animale. Din cartofi. Eu am cultivat cei mai mulţi din comuna Cacica. În jur de 20-30 de tone dădeam la piaţă. La început am vîndut 24 de porci o dată, şi mi-am cumpărat tractor. Acum am plug mecanic. Grapă cu discuri, maşină de plantat cartofi, cositoare mecanică, pompă de ierbicidat mecanică…", îşi continuă dl Strugariu povestea. Secretul succesului său? "Mie mi-a plăcut munca cu animalele de mic. Am început să lucrez cu ele de cînd m-am născut". În acelaşi timp, a avut mereu şi "o slujbă bună": a fost şofer, pe tir, şi cu tirul respectiv lua cartofii şi-i ducea în pieţe, unde-i vindea…Nici acum nu trăieşte numai din agricultură, deşi spune că s-ar descurca şi doar aşa: lucrează şi la S.C. Mărţişor, unde patroană e sora lui, Elena Boloca. De la "casa din jos" la living Nici interioarele caselor din Cacica nu rămîn nemodificate: camera bună de pe vremuri, pe limba locală "casa din jos", tinde, mai nou, să devină salon sau living. Carpetele cu Răpirea din Serai sau cu Iisus de nerecunoscut încep să "iasă din modă". Una dintre interlocutoare mi se plînge că nu mai are ce face cu covoarele "tradiţionale" ţesute cu mîna ei: copiii nu le mai vor… Pînă şi la înmormîntări (care în zonă sînt mai pretenţioase chiar decît nunţile, pentru că poate veni aproape tot satul neinvitat şi fiecare e musai să aibă un colac şi un ştergar…), prosoapele cusute manual tind să fie înlocuite cu cele chinezeşti de supermarket. La fel şi în cadrul zestrei. Nu s-a renunţat la ea, dar acum conţine mai mult electrocasnice decît rufărie… Nu doar moda de pe pereţi diferă. Vitrina lucioasă cu bibelouri e înlocuită acum cu una de pal, mai mată, cu bibelouri mai noi şi altfel stridente… Au pătruns şi aici canapelele de piele, măsuţele joase, precum şi barul făcut din gresie. La mare preţuire sînt bolţile cu spoturi. Nu lipsesc nici plasmele, computerele şi dvd player-ele. În mare parte există băi în casă, impecabil amenajate, nu se ştie cît folosite. Într-una din casele făloase ale zonei, soacra doamnei spăla în curte, de mînă, în lighean. Pe o uliţă uşor lăturalnică, femeile de acolo spălau la rîu… Şi pe aceeaşi uliţă, copiii locali au trecut pe lîngă mine în trombă, alergînd cu un scop evident precis. Un bătrînel curios i-a întrebat încotro se duc: "La Internet!", au răspuns ei în cor. Şi şi-au continuat drumul spre centrul PAPI (Punct de Acces Public la Informaţie), unde joacă GTA Vice City, 18 +, seria a treia, pare-mi-se…