Timpul se măsoară în ierni
- Strada la -22° Celsius -
Costin: medic, coordonator de echipă. Hainele vin de la spălătorie. Mai uzate, mai cu nasturi săriţi, fermoarul ciupit, oamenii nu le mai doresc înapoi, ajung la noi. Mare nevoie avem în această perioadă de fulare, căciuli, mănuşi. În cutiile celelalte (arată cu un gest larg cutiile aşezate într-un Peugeot Boxer care se chinuie să demareze, frigul a sleit curentul din baterie) avem gem de prune şi biscuiţi. Gemul, vreo trei mii de borcane, vine de la un supermarket franţuzesc. Ni l-au dat nouă, nu prea avea priză la consumatori, se pare că era prea lichid pentru gustul consumatorului român. Cutiile cu supă, termosul cu ceai. Sacii de dormit, dar ei sînt prevăzuţi pentru cazurile disperate, cînd oamenii nu doresc să plece de pe stradă. Acum, cu gerul ăsta, nu prea mai au de ales. Ori vin cu noi, ori îngheaţă în stradă. Nu mai prind dimineaţa. Avem şi pamperşi, găsim adesea familii de homleşi cu copii mici, sugari. Gata, plecăm. Lidia, la ce adresă mergem prima dată? Piaţa Unirii, la parcagii? Să-i dăm drumul! Costin lucrează „pe stradă“ de nouă ani de zile. Îi place să spună, rîzînd, că a devenit el însuşi un om al străzii.
Lidia, asistent social. A terminat de curînd Sociologia în Cluj, master, toată traiectoria universitară. Lucrează la SAMU de şase luni. S-ar fi plictisit să lucreze într-un birou. Foarte calmă, face totul metodic, cu gesturi calculate. În şase luni de stradă a învăţat mai multe despre lumea reală decît în şase ani de studii superioare. Are însă o mare slăbiciune, pe care o recunoaşte deschis: încă nu se poate detaşa complet de ceea ce întîlneşte pe teren. Aşa cum s-a întîmplat acum cîteva săptămîni, chiar înaintea căderii Marelui Frig, cînd a descoperit într-un container o familie seropozitivă cu un copil de şase luni. Trăiau acoperiţi doar cu cîteva cîrpe, pe nişte cartoane umede. Echipajul este întîmpinat uneori cu ostilitate, oamenii nu înţeleg de ce vrem noi să-i ajutăm pe „ăştia“, cei fără nume, fără casă. Recunoştinţă din partea celor de pe stradă? Rîde amar, din adîncul ochilor mari şi albaştri. Foarte rar, uneori mulţumesc mai mult pentru a obţine ceva în plus, măcar un pachet de biscuiţi. Tăcere stingheră, cred că am atins unul dintre aspectele cele mai sensibile ale muncii lor: ideea de recunoştinţă din partea celor de pe stradă, din partea societăţii, în general.
Small Talk, în drumul către Unirii. Vorbeşte Costin: Da, am văzut eu cum lucrează SAMU în Marsilia. Faţă de noi, sînt extrem de avansaţi: logistică, maşini, finanţare, nu trăiesc în incertitudinea de aici. Primăria contribuie cu bani pentru buna lor funcţionare, atitudinea societăţii în ansamblu este diferită. Iar stilul lor de pe teren este diferit de al nostru: sînt mai direcţi, mai milităroşi oarecum, acţionează, nu stau pe gînduri. Ce spunea Lidia mai înainte, prima lecţie pe care o înveţi aici este că nu trebuie să te ataşezi niciodată, dar niciodată, de ce întîlneşti, strada este greu de explicat în cuvinte. Sigur că ţi-e milă. Sună ca dracu’, dar este foarte uşor să ajungi aşa, să ajungi beneficiar, cum le spunem noi. Sau PAFA, de la „persoană fără adăpost“. Cei mai mulţi îşi pierd casele, au mari probleme în familie, sînt înşelaţi de mafie, mai vine şi un divorţ, apoi încep să prindă gustul străzii. Da, te mai poţi salva, dar unii homleşi parcă îşi doresc să ajungă aşa, nu mai luptă, abandonează totul. În faţa catastrofei, unii îşi mai aduc aminte că au rude la ţară, se întorc la trei găini şi un purcel, măcar supravieţuiesc. Alţii – nu. Fericirea de a trăi în stradă nu se poate explica în cuvinte, nu o poţi transmite în exterior. Libertate absolută, trăieşti cu adevărat momentul, cum ni se spune nouă în reclame, nu plăteşti facturi, nu începe slujba la ora 8 dimineaţa. Asta-i vara (surîde), iarna se schimbă treaba. Cazurile cele mai greu de înţeles sînt cele ale vagabonzilor mistici – nici nu ştiu cum să-i numesc exact. Ca Virginia, parcă aşa o chema, care trăia într-un gang. Cînd vorbeam cu ea, ne spunea tot timpul că-i fericită, avea aşa o lumină în ochi... eu nu pot să înţeleg treburile astea. A dispărut pur şi simplu. Poate este acum pe la vreo mănăstire, ar fi mai bine pentru ea. Noi nu avem puterea de a-i obliga să meargă la adăpost, le respectăm voinţa.
Piaţa Unirii, undeva lîngă un restaurant de lux. Dacă nu cauţi loc de parcare, aproape că nu-i observi. Se agită însă imediat cînd intră cineva în zonă. Parcăm maşina SAMU lîngă un Touareg V6 TDI, 3.2. Aşa stătea scris cu litere de nichel epurate pe capacul de la portbagaj. Motorul monstrului este pornit, toarce uşor pentru a păstra la bună căldură o doamnă blondă, îmbrăcată foarte elegant. Se uită puţin intrigată, puţin speriată, atunci cînd echipajul SAMU este luat în primire de parcagii. Imediat, apare şi domnul doamnei, un individ tuns scurt, cu ceafa şi urechile încălţate cu grăsime. Ne aruncă scurt, şuierat: „Bă, vedeţi să nu mi-o atingeţi că vă ating şi eu!“. Urcă şi încep să mănînce covrigi calzi. Trei persoane. Doi bărbaţi, foarte sumar îmbrăcaţi. Imediat sare în ochi faptul că sînt încălţaţi doar cu nişte adidaşi rupţi. Ea este însărcinată, burta-i ţuguiată este foarte vizibilă din geaca de plastic ieftin, europeană (citeşte angroul Europa). Ceilalţi doi copii rămaşi acasă sînt bine, dar ei au trebuit să iasă „la muncă“. Aflu mai tîrziu de la Lidia că „acasă“ înseamnă pentru ei o casă abandonată. Cer biscuiţi, gem, ceai. Frigul este cu adevărat ucigător. Mă simt vinovat cînd mă uit la George, unul dintre parcagii în adidaşi găuriţi. Am bocanci canadieni în picioare, impermeabili, o pereche de şosete de bumbac, dublată de una de lînă, jambiere... După zece minute de stat în parcare, frigul începe să ciupească tenace din degete. George se plînge de zgîrcenia oamenilor: „Boss, cu tot frigul astă nu primesc decît un leu pe maşină, Boss... “ Lidia o ia în primire pe femeia însărcinată şi încearcă să o îndrume către un cabinet unde se acordă asistenţă medicală gratuită. Un BMW parchează cu spatele, într-o alveolă dintre doi nămeţi de zăpadă, atent păzită de George. Ocupanţii maşinii, tineri, îi pasează lui George o bancnotă de 10 lei, înainte de a intra în viteză în restaurantul din apropiere. George ia hîrtia hrănitoare cu două degete, o flutură în vîntul subţire, tăios ca o lamă Solingen şi începe să cînte cu o voce anapoda: „O surpriză, o surpriză / Am băgat degetu-n priză“. Mulţi dintre cei de pe stradă sînt fragili psihic, uneori au mari probleme cu ei. Ambulanţa îi ridică chiar şi cu ajutorul cămăşii de forţă. Demarăm. Un apel telefonic a semnalat prezenţa unui alt „beneficiar“, prin zona Şoseaua Electronicii, în spatele Gării Obor. Parcagiii au rămas pe loc, tropăind din picioare şi bătînd ritmic mîinile pe lîngă corp, ca nişte pinguini de la Polul Sud.
Adăpostul gol. Străzile din Bucureşti încep să se golească încet. Ne oprim în faţa unei şaormerii, masa de seară a echipei. Ne întîmpină aburi calzi şi îmbietori. Dincolo de geamuri, feciorul cel mic al şaormarului, trei-patru ani, danseză pe ritm îndrăcit de manele. Tatăl îşi încurajează fiul, bătînd ritmul cu un cuţit-iatagan în tăvile „cu-de-toate-le“, apoi taie cu gesturi experte bucăţi din copacul de carne friptă. „La sfîrşit, un ceai SAMU pentru toată lumea“, spune Răzvan, un alt membru al echipei, rîzînd. Paharele sînt mari, mult mai mari decît cele obişnuite, lichidul binefăcător cu miros şi gust de vanilie încălzeşte instantaneu corpul, mintea, mîinile. Ajungem destul de repede la locul cu pricina, oare cum fac cei de la SAMU să se orienteze atît de precis în oraşul acesta haotic? Căutăm întîi sub scara exterioară a unui imobil, unde femeia obişnuia să se adăpostească. Nu e acolo, spaţiul este plin de zăpadă spulberată. Ne uităm descumpăniţi în jur, apelul venea de la cineva de încredere, femeia fusese zărită de curînd. Nimic, începe să se audă lătrat gros de cîini, zona este infestată de animale agresive. Orice ar trece pe acolo acum fără maşină nu ar avea nici o şansă de supravieţuire în faţa colţilor cîinilor noştri dragi, cu drepturi la înalte curţi constituţionale. Toată lumea urcă tăcută în maşină, Boxer-ul tremură stînga-dreapta pe şleaurile înalte de zăpadă, cuprins parcă de o stranie bipedie. Ne oprim brusc, Costin observă un adăpost improvizat din plastic, construit de-a lungul unui perete îngheţat. Ridică precaut bucata de placaj care ţine loc de uşă. Nu este nimeni înăutru. „Ori au luat-o comunitarii şi au dus-o la adăpost, ori a murit“, spune Răzvan, sec. Este teribil de frig şi abia în faţa acestui adăpost gol, în noapte, îţi dai seama că nu degeaba frigul este reprezentat în imaginarul popoarelor nordice ca un demon, un diavol cu care trebuia să te lupţi neîncetat.
Un alt apel, un „beneficiar“ refugiat într-o biserică. Îl cheamă Luca. Are cam 70 de ani, barbă, plete, curat, încă lucid. Preoţii se pregătesc să închidă locaşul, după vecernie, încearcă să-l convingă pe bătrîn să meargă cu echipa SAMU. Reuşesc, după multe negocieri, omul este foarte temător. Odată urcat în maşină, începe să vorbească. Povestea sa este una banală pentru stradă, excepţională pentru oamenii „normali“. A lucrat ca presator la rece într-una dintre fabricile bucureştene pierdute în agonia tranziţiei spre capitalismul nostru de marmeladă, pînă spre sfîrşitul anilor ’90. Tot atunci îi moare şi soţia, iar apartamentul îl pierde din cauza unor escroci imobiliari. Este în stradă din 2004, dar încearcă să ne spună că el nu este ca „ceilalţi“. Cea mai mare tragedie a suferit-o în toamna aceasta, cînd un homeless specializat în furtul de bagaje i-a subtilizat rucsacul în care-şi ţinea la păstrare toate actele. Toată existenţa lui rezonabilă, corectă, tot ceea ce-l mai lega de societatea noastră au ajuns într-un coş de gunoi, încă mai speră să-i găsească cineva actele. Cînd l-am găsit noi, Domnul Luca (cu majusculă, vă rog, uneori umanitatea are nevoie de majusculă pentru a fi recunoscută) se adăpostea noaptea într-un fel de alveolă a unei bănci, cu bancomat. Asta pînă cînd s-a schimbat firma de pază, iar un angajat mai zelos nu l-a mai lăsat să doarmă noaptea acolo şi l-a aruncat în frig. „Mi-a zis că mă omoară pe loc, atunci la 4 dimineaţa cînd face el rondul, că el oricum nu dă socoteală nimănui.“ O spune cu o voce calmă, liniară, plată. Domnul Luca are obrazul stîng brăzdat de o cicatrice adîncă, luceşte în lumina intermitentă a farurilor maşinilor de pe sensul celălalt. A fost lovit cu un cuţit, o încăierare cu cerşetorii profesionişti, protejaţi de sindicate mafiote. Tace îndelung, apoi îmi spune: „pentru noi, cei de pe stradă, timpul se măsoară în ierni, domnule“. Costin se uită cu coada ochiului la mine în oglinda retrovizoare, să vadă cum reacţionez. Oare m-am „ataşat“? Nu mă ataşez, Costin, nu mă ataşez de nimic, fii pe pace. Oricum, poveştile acestea nu mai interesează pe nimeni în societatea noastră „libertariană“. Ajungem la azilul de noapte.
Oameni şi cîini. Azilul de noapte al Primăriei oraşului Bucureşti, botezat după gustul zilei „Centru de Primire“, este situat undeva la una dintre ieşirile din oraş, spre Constanţa. Este nou, abia a fost dat în folosinţă. Cînd ajunge echipajul SAMU, chipuri curioase se ivesc la ferestrele fără perdele, duc mîinile streaşină la ochi, încercînd să ghicească ce nou coleg a mai sosit. La intrare se găsesc mai multe cuşti pentru cîini vagabonzi. Oameni şi cîini se luptă cu iarna. Holul de primire este o lume în sine. În lumina crudă a neoanelor se găsesc expuşi ca într-o expoziţie cu vînzare concetăţenii noştri. Pe canapeaua din dreapta, chiar la intrare, stau trei bărbaţi. Unul priveşte în gol, altul în podea, iar cel de-al treilea îşi controlează spasmodic bandajul de pe mîna dreaptă din care a început să-şi facă apariţia o floare galbenă de puroi. Cel din mijloc poartă o manta lungă militară, rusească, parcă-i un proaspăt evadat din Gulag. Pe canapeaua din stînga, un tînăr de nu mai mult de 25 de ani, încă îmbrăcat curat, încă lucid, încă tenace se agaţă de viaţă, simte instinctiv că aici este staţia finală. Scoate de niciunde un telefon Blackberry uzat, începe să pianoteze crispat pe tastatură, dar mă îndoiesc sincer că aparatul mai este conectat la ceva. Simte nevoia să ne arate că este diferit, că nu este ca ceilalţi. Lîngă el, o femeie în vîrstă, cu un accent ciudat. Aflu puţin mai tîrziu că este unguroaică, afirmă că a ajuns aici din greşeală, fiind adusă de o echipă de „comunitari“ prea zeloşi, înşelaţi de aspectul său puţin îngrijit. Femeia încearcă să explice cu glas tare că are propriul apartament, în centrul oraşului şi că doreşte să se întoarcă acasă. Urmează ca mîine SAMU să verifice informaţiile sale. Ceea ce mă surprinde privind-o este fineţea feţei sale, gesturile princiare cu care gesticulează în faţa agenţilor de pază, parcă ar cînta o nocturnă de Chopin; un fel de Clara Haskil eşuată la ţărmul acestui azil de noapte.
Un locuitor al azilului iese din sala de mese cu o tavă plină cu bucăţi de pîine înmuiate în sos. Şi oase de pui, un munte de oase de pui. Poartă o bluză de trening vintage, stil anii ’80, pe care orice Hipster de Centru Istoric (HCI) ar fi gelos, pantaloni militari, iar în picioare are papuci de plastic chinezeşti. Cere voie respectuos gardienilor să iasă afară, să dea de mîncare la cîini. Iese rapid, se prelinge pe uşă şi intră în zidul de frig din exterior. Revine foarte rapid, la fel de discret, îmbrăţişează caloriferul de la intrare ca pe o mamă de oţel. Tava e goală, curată. A fost linsă. Intru în sala de mese. Cine nu a înţeles încă sensul ascuns al expresiei „o masă caldă“ să meargă, fie şi pentru cîteva clipe, într-un azil de noapte. Aproximativ cincizeci de capete, frumos încolonate, multe tunse scurt sau chiar rase, aşteaptă să le vină rîndul în faţa unei mese nichelate. Meniul serii: un fel de tocană groasă, două rondele de salam, tăiate sănătos, caloric, plus patru felii de pîine. Sala de mese este foarte curată. Pe unii dintre pereţii sălii atîrnă postere fotoşopate cu pisici şi cîini, iar pe alţii fotografii cu patrule aviatice celebre, în acţiune. Sub patrula „Red Arrows“ a mîndrei Britanii, spintecînd cu aripile un cer albastru, clar, mănîncă în tăcere un bărbat cu capul ras, pierdut într-un sacou negru uzat. Omul citeşte preocupat romanul poliţist Opriţi Jaguarul albastru, autor Victor Jerca, Editura Militară, 1974. În sala de mese este cald, miroase frumos a hrană, hrana înseamnă viaţă, viaţa înseamnă speranţă. Mi se face foame. Domnul Luca nu dă semne că ar vrea să rămînă aici, îmi spune şoptit că-i este frică de figurile unora, nu-i inspiră încredere, ştie el cine sînt ei, de fapt, pe stradă. Are o alegere dificilă în faţă: să rămînă în azilul de noapte sau să se piardă neştiut de nimeni în frigul de afară. Ne priveşte descumpănit cum plecăm, prin uşa mare de la intrare. Continuă să ţină strîns la piept singura lui avere: o geantă de voiaj din pînză groasă, cafenie, pe care este imprimat un leu aşezat sub un soare tropical, sub care stă scris mare în limba franceză Safari Voyages – créateur de voyage sur mesure.
Mulţumesc pentru sprijin organizaţiei SAMUSOCIAL România. Mulţumesc echipei formate din Lidia, Costin şi Răzvan, oameni în faţa cărora îţi dai seama că deseori cuvîntul rostit devine inutil. A se vedea şi site-ul www.samusocial.ro.
Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istoria Religiilor.