Tic-tac de lux - ceasuri care măsoară clasa de lux -

Am un prieten interesat de ceasuri. Ştiam că citeşte reviste de specialitate, că ştie o mulţime de lucruri şi că e atent la tot felul de amănunte atunci cînd cumpără un ceas. Cînd şi-a luat, însă, o cutie cu un mecanism de întors ceasurile (winder se cheamă!), cutie pe care a dat o grămadă de bani, mi-am dat seama că e vorba de o pasiune serioasă. Şi m-am gîndit la ceasurile din viaţa mea. Primul a fost "ceasul cu păpuşă". Un ceas vechi, care toată copilăria mea a stat în vitrina unei ceasornicării, pe o stradă ce ducea la gară, şi unde pînă tîrziu, după ’90, puteai să vezi şi vreo doi lustragii. Era un ceas de masă (deşi, mai degrabă, de vitrină), rotund, sub care atîrna un leagăn. Iar în leagăn, o păpuşă mică, cu capul din porţelan, îmbrăcată într-o rochie vişinie, de catifea. Păpuşa se dădea uţa la fiecare secundă şi stăteam deseori, copil fiind, în faţa vitrinei, fascinată de ceasul cu păpuşă. Apoi, mai e ceasul pe care mama mi l-a dat cadou chiar în ziua în care am devenit pionieră. Mic şi cu o curea subţire din piele maro, pe care-l purtam la mîna stîngă (normal), şi asta m-a ajutat să nu mai confund stînga cu dreapta. Şi a mai fost Turnul cu Ceas din centrul oraşului meu. Era (încă este) reperul pentru toate întîlnirile importante. A fost construit de turci, mai întîi ca punct de observaţie, şi toate legendele care contează sînt legate de construcţia aceea care acum stă cam şui, iar la bază adăposteşte de vreo trei ani un bar (deşi turnul cu ceas e monument istoric). Ceasuri la care se lucrează zeci de ani De la primul meu ceas, lucrurile s-au schimbat tare mult. Nici ceasornicarii nu mai sînt ca altădată, bătrîni simpatici, meşterind printre rotiţe şi arcuri, cu o lupă ţinută între pleoape! Iar ceasurile parcă nu mai măsoară timpul, ci clasa socială din care faci parte. Un accesoriu şic şi scump. Găsesc într-un ziar o notiţă despre "o tranzacţie" inedită, intermediată de un magazin din Bucureşti: "Un ceas din aur Audemars Piguet, în valoare de 35.000 de euro, a fost schimbat cu un automobil Jaguar. Dacă ar fi fost nou, ceasul ar fi valorat circa 80.000 de euro". Ce dă valoare unui ceas?! Ca necunoscător, mi-era greu să înţeleg cum ajunge un ceas să coste nu 80.000 de euro, ci 4-5 milioane de euro. Ei bine, la banii ăştia nu mai vorbim de un ceas, ci de o operă de artă, în spatele căreia se află munca a zeci de oameni, timp de zece (sau zeci) de ani. Am aflat asta de la Mihai Ceciu, ceasornicar de lux. Cel mai bun din România şi printre primii zece în lume, potrivit normelor internaţionale OMEGA. I-au trecut prin mînă sute de ceasuri, de toate mărcile. N-a fost nici unul căruia să nu-i dea de cap. Cînd l-am întrebat ce dă, de fapt, valoare unui ceas ("că pînă la urmă toate măsoară timpul, nu?!"), mi-a răspuns tot cu o întrebare: "Ce dă valoare operei lui Brâncuşi, de exemplu?... Că e doar o piatră cioplită, nu?!". Şi mi-a explicat în amănunt că trebuie să ştii fizică, matematică, studiul metalelor, noţiuni despre uleiuri, despre pietre preţioase, vopsele şi aşa mai departe, ca să reuşeşti să faci un ceas. "E extrem de multă cunoaştere înmagazinată într-un obiect atît de mic. Eu nu ştiu un produs mai scump pe unitatea de volum decît ceasul. Bine, există un produs mai scump, e vorba de diamant, dar acesta e un produs natural. Iar după ce la un ceas se munceşte ani de zile, e imposibil să-i pui preţ. Aşa că îl scoţi la licitaţie, dar nu ca ceas, ci ca obiect de artă." Aflu că cele mai scumpe ceasuri din lume sînt disputate de două manufacturi celebre " Abraham Breguet şi Patek Philippe. Prima a refăcut un ceas al maestrului Breguet " Marie Antoinette, un ceas extrem de complicat la care au lucrat 20 de oameni timp de zece ani. Ora exactă nu contează Mai nou, ceasul e privit tot mai mult ca un accesoriu de lux. Ca un obiect care poate indica clasa socială din care faci parte ("Arată-mi ce ceas porţi, ca să-ţi spun cine eşti!"). Sînt firme " spune Mihai Ceciu " care recunosc că niciodată clienţii lor nu cumpără ceasuri pentru că vor să ştie cît e ora. Timpul lor este organizat de secretare personale. Nu se grăbesc niciodată să prindă avionul, pentru că au unul numai al lor şi aşa mai departe. Cu toate astea, cumpără ceasuri. Ceasuri scumpe, împodobite cu rubine şi diamante, semnate de firme celebre. Le poartă sau le fac cadou. Şi aici ajungem la o altă semnificaţie a ceasului. Aceea sentimentală, care marchează momente importante din viaţa ta. Ceasul pe care-l primeşti cînd te muţi în casă nouă sau cînd te căsătoreşti. Sau ceasul pe care ţi-l cumperi singur, ca suvenir, cînd eşti în vacanţă sau la primul salariu şi aşa mai departe. Mai sînt ceasurile cu valoare istorică, care au aparţinut unor personalităţi. Recent, Mihai Ceciu a organizat o expoziţie cu ceasuri împrumutate de la Muzeul Ceasurilor din Ploieşti (reparate în laboratorul său) ori din colecţii personale. Unele dintre ele au fost expuse pentru prima dată în Bucureşti (cum ar fi ceasul lui Sadoveanu sau al Mariei Rosetti). Istoria orologeriei în România nu este foarte lungă. Primele ceasuri de mînă s-au făcut prin anii ’70, la Întreprinderea de Mecanică fină Bucureşti, unde se asamblau (din piese chinezeşti) vestitele ceasuri OREX (prescurtarea de la "ora exactă"). Mai este o fabrică în Arad, unde se fac ceasuri de masă (deşteptătoare!). Vizitez site-ul Fabricii Victoria şi aflu că: "În anul 1989 se făceau 1.000.000 de ceasuri, în diferite sortimente, cum ar fi: deşteptătoare, de perete cu pendul, de perete cu mecanisme quart". Acum, fabrica s-a specializat în tot felul de aparate de măsură (contoare, în special), dar şi accesorii pentru industria mobilei. Înainte de 1990, existau cîteva secţii de ceasornicărie în cadrul unor Şcoli de meserii. Azi, în România, nu ai unde să înveţi meseria de ceasornicar. În urmă cu aproape 20 de ani, Mihai Ceciu, pasionat de electronică, fascinat de ceasurile digitale, apoi de cele electromecanice, dar şi mecanice, a învăţat meseria de la un ceasornicar din oraşul său natal, Ploieşti. I-a cerut să-l înveţe, în schimbul promisiunii că îi va vărui atelierul. Apoi, a ajuns la o renumită şcoală de orologerie din Elveţia, Wostep-Neuchatel. "A fost visul meu să ajung acolo. Ani de zile am strîns bani pentru asta. Dintr-un motiv foarte simplu: am vrut să fiu cel mai bun." Acum visul lui Mihai Ceciu este să scoată pe piaţă un ceas marcă proprie. Este motivul pentru care nu are un ceas la mînă. "Am văzut atîtea la viaţa mea, dar nu m-am hotărît la nici unul. Cu siguranţă o să port ceasul făcut de mine." Va fi o serie de ceasuri de maximum 200 de exemplare, dar şi una foarte scurtă " cinci piese unicat, cu finisări diferite. Bineînţeles, ceasuri de lux, care " speră Mihai Ceciu " vor fi gata cel tîrziu anul viitor. Fără falsuri Experienţa din Elveţia, unde a primit şi oferte de lucru, i-a arătat lui Mihai Ceciu că orologeria nu este, nici pe departe, un domeniu marginalizat. Acolo, dar nu numai, ceasornicarul e privit nu ca un "meşteşugar", ci ca un artist. E o adevărată industrie, protejată de legislaţia internă (de exemplu, în Elveţia n-ai voie să intri cu un ceas fals. O cunoştinţă care călătoreşte frecvent în Elveţia mi-a povestit că a dus odată acolo un ceas la reparat. I s-au cerut actele şi a fost avertizată că, dacă se va constata că ceasul e fals, va fi distrus. N-a fost cazul…). Colecţionari şi pasionaţi se întîlnesc pe forumuri, îşi dau sfaturi, schimbă între ei informaţii, ceasuri, accesorii. Pe Internet l-am găsit pe Claudiu M. Burlan, din Arad. Şi mi-a atras atenţia CV-ul lui: a treia generaţie de ceasornicari din familia lui, cu studiile făcute la British Horological Institute, plus alte cursuri în Elveţia. Claudiu Burlan a crescut într-o casă plină de ceasuri, desfăcute şi "făcute" de tatăl şi de bunicul său. Îmi povesteşte că, uneori, cînd se plictisea, cerea cîte un ceas şi-şi făcea de lucru cu rotiţele lui. La început, îi plăcea doar să demonteze ceasurile stricate şi să le lase mecanismele înşirate pe masă. La un moment dat, cînd a vrut să se mai joace cu un ceas, tatăl i-a spus că, de data asta, e o condiţie: "Ţi-l dau, îl desfaci, dar pe urmă trebuie să pui toate piesele la loc". S-a chinuit o vreme, dar a reuşit. De atunci, cînd voia să se relaxeze, mai repara cîte un ceas. La liceu, a mers la Mecanică fină, unde era "ceasornicarul clasei". Pe cînd avea 18 ani, un amic de-al tatălui său, colecţionar, a adus la reparat o pendulă veche, din care lipsea mai bine de jumătate din mecanism. Tatăl i-a spus: "Dacă o repari, banii vor fi ai tăi!". A muncit mai bine de o lună, iar cînd a terminat a fost "numit oficial" de către tatăl său " ceasornicar. A lucrat apoi la Fabrica de ceasuri din Arad, iar după 1989, a înţeles că a fi ceasornicar nu e doar o meserie sau o pasiune, şi a căutat să-şi perfecţioneze pregătirea. Aşa au urmat şcolile din străinătate. Cel mai important lucru pe care l-a învăţat acolo spune că este, poate, responsabilitatea lucrului pe care-l face. "Cu plăcere şi din plăcere. Motiv pentru care refuz să repar ceasuri false." Claudiu Burlan a lansat şi pagina de Internet www. ceasornicar.ro. Tot pe Internet există o adevărată dezbatere despre originea celor care au pus bazele vestitei companii americane Benrus (unul dintre principalii furnizori de ceasuri pentru armata americană şi de instrumente de bord pentru aviaţia din SUA, în anii ’60-’70). Colecţionari pasionaţi au postat documente care arată că fondatorii Benrus ar fi fost imigranţi români.