Staţi cu ochii pe ei în 2014

30 decembrie 2013   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Avem tineri talentaţi, tineri care fac lucrurile să se mişte în jurul lor, tineri care au toate datele de-a trece de la promisiune la confirmare. La final de an, am rugat regizori, muzicieni, fotografi, jurnalişti şi activişti să ne spună cine a contat în 2013 şi cine ar merita întreaga noastră atenţie în 2014.

Artişti... 

• Radu JUDE, regizor de film

Ideea de a recomanda nişte artişti mai tineri, care activează în domeniul meu, îmi provoacă o „crampă mentală“, vorba lui Wittgenstein. Asta pentru că faptul de a-i recomanda presupune o anumită superioritate sau măcar autoritate, pe care eu nu le am. Cînd văd o operă valoroasă, mă uit la ea de jos în sus, cu o admiraţie (uneori invidioasă), dar oricum, mă plasez automat undeva foarte jos. Trecînd peste aceste fandoseli, nu sînt în stare să aleg un singur cineast aflat la început de drum, pe care să-l recomand, ci mai mulţi. M-au impresionat, în ultimii ani, filmele lui Cristi Iftime (scrise împreună cu Anca Buja), cele ale Marei Trifu şi un film al Sarrei Tsorakidis... şi cred că sînt foarte multe altele bune, dar nu le-am văzut. Aş adăuga aici şi întreaga redacţie a revistei Film Menu, singura revistă serioasă de film din istoria României, după părerea mea. 

• Oana STOICA, critic de teatru

Pe actriţa Lucia Mărneanu am văzut-o prima dată în Fun de James Bosley (regia Lorand Maxim & Raul Coldea). Juca o adolescentă confuză, care încearcă să se lămurească în legătură cu binele şi răul, care, uneori, pot fi forme de iubire sau de frică. Şi între ele, cîteodată, nu există graniţe. Un Raskolnikov modern, vulnerabilizat pînă la extrem, căruia Lucia putea să îi dea şi fragilitate, şi forţă, încît bulversa spectatorul, care nu mai ştia dacă să empatizeze sau nu cu personajul. Zăpăcirea receptorului este, de fapt, efectul Lucia. Şcolită întîi la Arte Plastice şi apoi la Teatru (la Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj), Lucia nu e doar un munte de talent (aşa micuţă cum e), este o prezenţă vibrantă, energică, ce ţine personajul în viaţă fără sincope şi care intrigă, te obligă să o priveşti. Lucia nelinişteşte, refuză să se lase categorisită, neagă tiparele, alege singură ce şi cum să exprime, se sustrage etichetărilor de orice fel. Creează benzi desenate şi scrie frust, cu o sinceritate brutală, dar cu umor – ca în one woman show-ul 10 studii despre iubire cu i mic sau în Parallel, un performance despre identitatea de gen şi clişeele prejudecăţii. Lucia e o mînă de om, un Gavroche mixat cu Tadzio, un copil năzdrăvan pe care ai vrea să îl protejezi, dar ţi-e teamă că ar putea rîde de tine şi nu ai şti dacă o face pentru că e puternică sau din cauză că se teme. Imposibilitatea definirii – ăsta poate fi un semn de recunoaştere al unui mare artist. Asta pot să spun despre Lucia: e indefinibilă. 

• Cosmin BUMBUŢ, fotograf

Bogdan Petrovan e un puşti talentat, care vede proaspăt fotografia. Am rămas surprins că m-au surprins fotografiile lui. Nu mă aşteptam ca, în torentul de imagini calofile de pe netul actual, un fotograf începător să aibă instrumentele cu care să discearnă ce e valoros şi ce nu. A avut norocul să înceapă cu un profesor bun, Silviu Gheţie de la Baia Mare, astfel încît nu s-a aruncat în clişee facile şi sigur aducătoare de like-uri pe Facebook. Are un ochi atent, are umor şi compune bine. Suficient deocamdată pentru cei 18 ani pe care-i are. Tocmai a intrat la UNATC la secţia Imagine de film. 

• Adrian DESPOT, muzician

Trupa Litera 1 este un paradox muzical al zilelor noastre. Maturitatea şi profesionalismul cu care a fost conceput şi produs albumul lor de debut sînt de cel mai înalt nivel. Şi, cel mai important, are ceva ce lipseşte aproape cu desăvîrşire scenei muzicale româneşti: inovaţia! De niciunde, nişte oameni dedicaţi muzicii şi descătuşati de orice fel de intenţii comerciale au reuşit să aducă la viaţă o operă de artă. Nu ştiu dacă ei îşi dau seama de valoarea acestui album, însă eu nu pot decît să le mulţumesc pentru muzica lor şi să mă înclin.

• Miruna RUNCAN, critic de teatru

E greu să alegi, după zece ani, unul singur dintre puzderiile de oameni minunaţi pe care ai avut nemaipomenita şansă să-i întîlneşti, ori chiar să-i asişti. Spaima nedreptăţii pe care-o faci, punîndu-i pe ceilalţi în paranteză, e copleşitoare.

Îl previn pe cititor că alegerea pe care o fac are de-a face cu talentul într-o mult mai mică măsură decît şi-ar imagina. Nu pentru că tînăra pe care-am ales-o n-ar fi talentată – Doamne fereşte! Însă un mare profesor de actorie, care cita alt mare profesor de actorie, care... etc., sugera că problema talentului e, la rigoare, una secundară: „Ies [din şcoală – n.m.] atîţia actori [regizori, teatrologi – n.m.] talentaţi cîţi au intrat“, nu?

Alegerea mea e, în aceste condiţii, una şi mai riscantă. Fiindcă Leta Popescu nu şi-a terminat încă studiile, e masterandă. Şi nu i-am văzut decît trei spectacole, dintre care abia pe ultimul, Parallel (realizat împreună că Sinkó Ferenc, profesor de actorie, şi actriţele Lucia Mărneanu şi Kata Bodoki-Halmen) nu e examen de semestru sau de licenţă. Ba, în plus, mai e şi, din descrierea echipei, o operă colectivă.

Leta Popescu este, însă, probabil cel mai special student la Regie pe care l-am întîlnit pînă acum. În primul rînd, pentru că îi pasă. De orice şi de oricine. Într-o lume pentru care micile sau marile vanităţi duduie ca o hidrocentrală, punînd energiile în mişcare, pe ea, ifosele de orice fel o lasă rece. Ei îi place să facă teatru simplu-sofisticat, prietenos, ataşant, împreună cu prieteni şi pentru publicuri prietene. Frăţietatea asta conţinută, generoasă, dăruindu-se fără istovire, e lucru rar şi-ar merita să se predea la şcoală, dac-ar exista vreo astfel de şcoală.

Leta are o francheţe rară, spunînd ce crede, verde-n faţă, şi celor de-o seamă cu ea – dar şi, cu politeţe, dar ferm, celor, încă, „ierarhic superiori“. Într-o atmosferă scăldată în ipocrizii, Leta ştie să rostească inclusiv „nu ştiu“, atunci cînd nu ştie, sau „vreau să ştiu“, atunci cînd e interesată de ceva. Pentru că e mereu interesată de ceva, iar cînd se pune pe aflat, o face cu temeinicie.

Leta a trecut prin Filologie şi a ales Regia de Teatru. Pe care o caută cu încăpăţînarea sistematică a căutătorilor de izvoare. Scrie excelent (cu luciditate, cu umor) şi asta fiindcă, zic eu, se uită cu atenţie la oamenii din jur – şi-n ea însăşi. Organizează excelent, punînd insomnia între paranteze. Vede idei. Cînd rîde, rîde din toată inima. Cînd se înfurie... nu dă cu parul. Habar n-am dacă va fi atinsă de „celebritate“. Dar om adevărat, care face artă adevărată, sigur este. 

• Vlad EFTENIE, fotograf

O recomand pe Alecsandra Raluca Drăgoi, pe care am cunoscut-o la un workshop al meu. Era entuziastă, pasionată, emoţionată şi timidă, dar surprinzătoare. A crescut mult şi frumos, şi are rezultate din ce în ce mai vizibile. E adevărată şi sinceră cu fotografia şi cu ea însăşi, pasiunea o ghidează şi cred că va evolua frumos şi va arăta o lume numai bună de privit şi de înţeles. (P.S. Alecsandra Raluca Drăgoi a devenit primul fotograf român care a cîştigat un trofeu la gala Sony World Photography Awards, impunîndu-se anul acesta la secţiunea „Youth“, dedicată tinerilor fotografi în vîrstă de pînă la 19 ani.) 

• Vlaicu GOLCEA, muzician

În ultimii ani am compus şi am performat mai mult pentru artele spectacolului (teatru, dans contemporan şi instalaţii multimedia). Din această perspectivă, aş dori să vă atrag atenţia asupra lui Alex Halka (www.alexhalka.eu). Cu un univers timbral extrem de bogat, sînt sigur că Alex va deveni în cel mai scurt timp una dintre vocile personale ale muzicii de teatru din România. Spionaţi-i site-ul şi mergeţi la teatru, să-i auziţi şi să-i vedeţi muzica (da, la teatru, muzică trebuie şi privită...).

...activişti şi jurnalişti

• Mircea TOMA,  preşedinte ActiveWatch

Omul anului 2013? Ca să răspund la întrebarea asta, ar trebui să mă decid asupra criteriilor cu care ar urma să cîntăresc candidaţii. Dacă mi-ar plăcea munca, mi-aş putea complica soarta cu nişte repere care ar produce mare aglomeraţie în lista de aspiranţi. Ia gîndiţi-vă ce s-ar întîmpla dacă aş merge pe variante de genul „mincinosul anului“, „cel mai arogant român“ ori „contul anului“? Vă daţi seama ce buluceală de figuri cunoscute s-ar produce, dacă aş merge pe ideea „mîndriei de a fi mituit“? S-ar călca în picioare premieri, preşedinte, parlamentari, miniştri, ca să nu mai pomenesc de puzderia de grade mai micuţe. OK, hai să acceptăm că e vorba despre un clasament care apare în buza Crăciunului, aş putea, atunci, să merg pe calităţi pozitive: „glumeţul anului“, „omul care rîde de noi cel mai sănătos“ şi, de ce nu, „porcul anului“.

Totuşi, cei care s-ar califica în topuri de genul celui de mai sus sînt persoane cu identitate publică. Ce folos? Serios vorbind, am căutat un erou al anului care să fie pe măsura aşteptărilor mele de cetăţean. Iar aşteptările mele sînt, sărmanele de ele, destul de temperate de experienţa românească din ultimele două decenii. Am căutat, aşadar, un om cu ceva bun-simţ, căruia să-i pese de viaţa celor din jurul lui şi să fie dispus să sacrifice pentru alţii ceva din puţinul său – iar nu viceversa, ca ăia de mai sus.

Ei bine, mi-e imposibil să indic vreun nume. Dar nu disperaţi, vi l-aş putea arăta în fotografii: are în medie 35 de ani, are serviciu, e căsătorit, are părinţi, are copii – i-am văzut cu ochii mei – şi foloseşte, împreună cu toată familia, PET-uri de apă minerală, pline cu pietricele. Este una/unul dintre zecile de mii de anonimi ieşiţi în stradă să apere Roşia Montană, începînd cu 1 septembrie. Şi, mai precis, oricare dintre ei. Nume propriu: unitisalvam. 

• Ioana AVĂDANI, director executiv Centrul pentru Jurnalism Independent

De la un timp încoace, e zarvă mare în spaţiul public de la noi. Ne macină zavera. Zgomot mult şi parcă, pe ce trece timpul, ne obişnuim cu el, de ajungem să nu-i mai băgăm în seamă nici pe cei de la care ne luăm azimutul şi ora exactă. Se zicea, pînă acum ceva timp, despre vreo mămăiţă că „vorbeşte singură, ca televizorul“. Acum, şi televizorul vorbeşte ca televizorul…

Şi, în toată paranghelia asta de zgomote, cineva a spus NU. Un NU hotărît, de a stat zavera un pic în loc, să tragă aer în piept.

Erau colegii noştri de la Gîndul, Alina Matiş şi Florin Negruţiu, care, în cadrul Burselor „Rosalynn Carter“ pentru jurnalism pe probleme de sănătate mintală, au investigat un mister: cum se face că, dintre toate ţările lumii, numai România nu are nici un caz de stres post-traumatic (PTSD) la militarii din teatrele de operaţiuni? Americanii au 20%, nemţii – au şi ei vreo 8% dintre militarii trimişi în misiune care suferă de PTSD.

Au vorbit cu militarii. Au vorbit cu Ministerul Apărării, care le-a cerut să uite că au vorbit cu militarii. Au vorbit cu psihologi. Cu doctori. Cu colegi ziarişti, care au investigat acelaşi subiect în ţările lor. Răspunsul a fost tranşant: militarul român are nu numai piept de aramă, ci şi nervi de oţel. Şi nu ştie ce e frica. Ah, da, şi mai are şi simţul umorului, care îl ajută să treacă prin toate. Pe scurt, NU. Noi NU avem boli din astea, triste, la cap, pentru că ai noştri sînt mai bărbaţi.

Seria lor de materiale a primit numele generic de Sindromul NU. (sindromulnu.gandul.info). Atît de tare s-a auzit NU-ul acesta, că a pătruns pînă la cei pe care MApN vrea să îi facă uitaţi. La nici cîteva zile, Alina şi Florin au fost contactaţi de foşti militari care suferă de PTSD. Aşa că au „dat voce“ unui astfel de caz şi, după momentul de tăcere, zavera şi-a urmat cursul. Cazul descoperit de ei a fost preluat de multe canale mediatice, subiectul a devenit temă de comentarii (cred că acesta e un soi de apogeu în viaţa oricărui subiect de presă...).

Să rezum: folosind jurnalismul „serios“, Alina şi Florin au pus un subiect legat de sănătatea mintală şi răspunderea autorităţilor pe agenda publică. O zi-două, cît durează miracolele la noi. Şi pentru că unii dintre cei care au reluat subiectul au neglijat să indice şi sursa, o mai repet eu o dată: Alina Matiş şi Florin Negruţiu, de la Gîndul.info

• Ionuţ CODREANU, coordonator programe ActiveWatch

16 septembrie 2013 este ziua în care un jurnalist din România s-a dus într-o emisiune televizată şi l-a şters elegant de spumele populiste pe premierul ţării, folosindu-se de o documentaţie foarte riguroasă. În doar 52 de minute, jurnalistul Guran i-a demonstrat politicianului Ponta că Roşia Montană nu stă doar pe un munte de aur, ci şi pe un munte de nereguli şi acte administrative abuzive. Pentru consumatorii de presă, blazaţi şi abrutizaţi, acest act jurnalistic rezonabil a luat în scurt timp accente mitologice. Internetul a vuit zile întregi despre cît de prim-ministru a fost Guran şi despre cît de Ponta a fost Ponta. Aşa cum avea să spună ulterior şi Guran, nu se întîmplase nimic extraordinar, doar puţin jurnalism profesionist. Adică rutină.

Noi îl vedem puţin altfel pe domnul Moise. E tipul acela înalt de la TVR, care traduce macroeconomia pentru un public format din jurnalişti, economişti şi taximetrişti. Avantajul lui net este că ştie să lege punctele din economie, politică şi social. Spune des „mai ţineţi minte cînd v-am spus că se va întîmpla aşa?“, dar nu este deloc enervant, pentru că o face zîmbind şi-ţi lasă impresia că sînteţi din aceeaşi tabără.

Poate că e puţin exagerat să-l nominalizăm „Jurnalistul Anului“. Cu sau fără titlu, Moise Guran îşi va face treaba la fel. Gîndurile noastre se îndreaptă către paharul mereu plin de pe pupitrul emisiunii, care nu s-a clătinat vreodată în direct, în ciuda gesturilor ample şi hiperactivităţii lui Moise Guran. Aşadar, susţinem convertirea titlului de „Jurnalist al Anului“ în „Pahar al Anului“, titlul ce se oferă celui mai informat, dar timorat pahar din istoria televiziunii româneşti. 

• Cristina GUSETH, director Freedom House

Ovidiu Vanghele a fost la Freedom House, acum doi ani, în programul de jurnalism de investigaţie. Anul acesta a relatat superprofi din piaţa Taksim, a avut investigaţii foarte tari, e foarte bun. Dar cea mai bună pentru mine rămîne tot Sorina Matei. În opinia mea, ea este jurnalistul care ştie cel mai bine şi mai documentat ce spune. 

Foto: B. Petrovan, O. Vanghele

Mai multe