Spitalul - un vis neisprăvit

14 aprilie 2011   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

„Aveţi mîncare prin noptiere?“ 

Femeile şi-au aruncat priviri complice într-o tăcere vinovată. Nici un răspuns.

„Dacă aveţi, vedeţi ce faceţi cu ea, pe unde o puneţi… aici sînt microbi, viruşi, avem hepatită A, B şi C şi, dacă lăsaţi mîncarea prin noptiere, s-ar putea să plecaţi mai bolnave decît aţi venit!“ 

Monologul îi aparţinea unei asistente care a intrat într-un salon al Spitalului Municipal, acum vreo săptămînă. Eram în vizită la o prietenă internată acolo şi tocmai înghesuisem într-unul dintre sertarele noptierei cîteva fructe.  Uşa se închide cu zgomot, între timp asistenta a ieşit şi, după cîteva secunde, cineva îşi dă cu părerea, abia şoptit: „…deh, o fi o inspecţie!“ Eu mă trag mai spre marginea patului, regulamentar, şi întreb descumpănită unde aş putea muta mîncarea de prin noptieră. Prietena îmi face semn spre un frigider, îl deschid şi îl închid rapid… scorojit pe dinafară, înăuntru nici urmă de sertare, doar pungi de-a valma, şi-mi pare că oricum „microbii“ pot sălăşui la fel de bine şi acolo, într-o oarecare stare de latenţă, eventual congelaţi. Prietena mea zîmbeşte acru-dulce-amar, şi-mi spun că e deja mai bine.  Schimbăm vorba, ea abia aşteaptă să plece acasă, îmi vorbeşte despre un duş fierbinte şi senzaţia de îmbîcseală pe care o are aici între atîtea paturi, suferinţe, uşi trîntite şi icneli. Mă uit în jur la paturile înghesuite. Prea mulţi bolnavi, vreo două chipuri ascunse în basmale, o bătrînică tînjeşte după mere, da’ n-are cine să-i aducă; îi dau două portocale şi mă întreabă dacă n-am bani. Sincer, nu pricep mare lucru şi, cînd să mai zic ceva, uşa se deschide iarăşi şi intră un tip cu o geantă de voiaj, o trînteşte cît colo şi strigă jovial: „Hai, doamnelor, parfumuri de firmă, e ieftine, e de furat!“  La plecare, dau cu ochii de o femeie întinsă pe o targă mobilă aşezată în cadrul uşii unui salon şi-mi spun că e totuşi norocoasă, are un loc în spital. Stă aşa de cel puţin o oră. Cobor în stradă, e vineri şi ştiu că n-am să mai vin şi mîine şi – sper – nici într-o altă zi prea curînd, pentru altcineva. 

Un străin la spital 

Nu e român, dar de cîţiva ani cochetează cu ideea de a locui aici. Îmi spune că se simte atras şi deopotrivă exasperat de ţara asta în care contrarietatea substituie normalitatea în cotidian. La un pahar de vorbă îmi povesteşte, mai în glumă, mai în serios, experienţa lui în spital. „Eram undeva în provincie şi m-am îmbolnăvit. Fiind beneficiarul unei asigurări internaţionale de sănătate, am contactat asigurătorul francez şi foarte repede am fost adus cu o ambulanţă în Bucureşti la Spitalul Universitar, urmînd ca după stabilizare să fiu preluat de o echipă medicală şi transportat în Franţa.  Am stat deci 2-3 zile în spital la Bucureşti. Starea mea de sănătate s-a ameliorat, medical am fost tratat bine. Problema a fost alta. Cele trei zile am stat singur într-o rezervă şi imediat după ce am fost instalat în cameră cu tot cu bagaje, infirmiera mi-a dat cheia şi mi-a spus să încui uşa, să o deschid doar cînd se vine la vizită şi pentru tratament. Ca să nu mi se fure ceva. Am rămas perplex.  

Mi-a spus să sun dacă am vreo urgenţă, atîta doar că soneria nu funcţiona… Pe urmă m-a pus în temă:

– Sînteţi singur?

– Da.

– Păi cum vă descurcaţi, aveţi ce vă trebuie? Prosop, săpun, pijama?

– Eu nu am nimic, dumneavoastră nu aveţi?

– Nu, cu astea trebuia să veniţi de acasă…

Am rugat-o să mi le cumpere ea şi a fost de acord.

Cu mîncarea a fost mai complicat. Mi-a explicat că nu primesc mîncare fiind internat în aceeaşi zi, o duminică în care şi bufetul din spital era închis. Mi-a adus totuşi un ardei copt, o felie de pîine şi ceva lapte. Şi, mai tîrziu, o furculiţă. Pentru că eu nu aveam nici furculiţă… 

În cele cîteva zile rămase în spital, infirmiera a trecut din cînd în cînd să vadă dacă sînt bine sau îmi lipseşte ceva. Şi nu doar ea.

Am avut surpriza plăcută să constat că pot comunica în franceză atît cu medicul de caz, cît şi cu şeful de secţie.

Am cunoscut oameni atenţi şi amabili. Şi încă ceva – nu mi s-a cerut nimic pentru toate astea. Dar nu aş fi liniştit să mă tratez aici, nu m-aş simţi în siguranţă, e vorba de un sistem de sănătate care nu asigură aşa ceva.“ 

Devotament blocat

De partea cealaltă a mesei stă Ana. Ascultă istorioara francezului, dă din cap a înţelegere, alteori e nemulţumită şi din cînd în cînd pufneşte în rîs – „c’est la vie“, ori poate, în traducere liberă, autohtonă, „asta e“… 

De fapt, ştiu că ea înţelege mai bine decît mine. E asistentă medicală de mai bine de 20 de ani. A lucrat în ţară, a muncit ani buni în străinătate şi pentru ea diferenţa e evidentă.  

Îmi vorbeşte despre perioada în care muncind a reuşit să pună nişte bani deoparte, să înveţe, să-şi permită un concediu sau un weekend doar al ei. Să se bucure de respect pentru ceea ce face, de un buchet de flori şi un salut curtenitor cînd îşi întîlnea foştii pacienţi pe stradă. 

Acum lucrează într-un spital din ţară. Am întrebat-o de multe ori de ce nu a rămas „dincolo“. Un timp, mi-a răspuns cumva liniar: „…familia, faptul că am reuşit să cîştig cît să îmi fac o casă, să am un rost“. Acum nu mai spune acelaşi lucru. Salariul e de nimic, e mai mereu prea obosită ca să mai simtă vreo mulţumire, iar pacienţii – deloc puţini – sînt suficient de bolnavi şi săraci ca să-şi mai facă iluzii că se vor vindeca. 

„Un regim alimentar echilibrat, adaptat afecţiunii costă. Un regim de viaţă adecvat poate fi cel mult recomandat. Tratamentul medicamentos se limitează în parte la buget, în parte la buzunarul pacientului. Internările se fac doar în cazuri extreme şi în limita locurilor disponibile din spital.

În fond, în condiţiile astea nu se poate profesa. Te apuci de multe şi nu termini nimic. Zilnic eşti pus în situaţia de a alerga de la pacient la farmacie, de la condică la administraţie, rugat ori boscorodit; a doua zi o iei de la capăt. Vii de acasă cu săpunul, prosopul, pixul şi halatul – toate plătite din banii tăi, trebuie să fii rezonabil cînd vrei să faci un curs (e scump) şi să te îmbolnăveşti rar. Persoana aflată în concediu nu se înlocuieşte, atribuţiile sînt redistribuite către colegi. Cursurile costă, ca şi cărţile, tratatele ori revistele de specialitate. 

Pacient? Prevenţie? Educaţie? Controale periodice? Monitorizări? Mă întreb şi eu ce se întîmplă cu bolnavii de cancer în faze terminale… îşi pot suspenda boala din cauză de buget?

De multe ori o asistentă se poate ocupa de o secţie întreagă, iar dacă e nevoie poate fi în acelaşi timp infirmieră şi – de ce nu? – brancardier. Toate astea pentru un salariu mizer, pentru o posibilă viitoare pensie în cuantum neclar şi un calificativ umilitor – toţi devenim mai devreme sau mai tîrziu asistaţi.“ 

La începutul discuţiei mi-a vorbit despre spital şi despre problemele de sistem. Apoi ne-am dat seama că n-are sens. S-a scris şi s-a spus enorm, s-au făcut anchete şi declaraţii politice. Se ştie care sînt sumele alocate sănătăţii, cine şi cu cîţi bani pleacă acasă, se ştie de asemeni că totul se plăteşte, de la feşe şi pînă la şpăgi. Cum vede ea lucrurile? Nu prea bine. Pînă la aparatură, soluţii active şi strategii manageriale îmi spune că nu sînt… mănuşi … „Ştii, e penibil, ar trebui să schimb zeci de mănuşi lunar, sînt materiale de unică folosinţă, ca şi seringile, nu pot să le cumpăr şi pe astea, dar dacă se întîmplă ceva, răspund.“ 

Spitalul pe calea pierzaniei 

Aş putea să îi spun însă Anei că nu doar oamenii obişnuiţi – la propriu, muritori de rînd – se tem, ci şi instituţiile. Am citit cu oarecare surprindere un subpunct intitulat „Ameninţări“ al capitolului V privind Analiza Mediului Extern din Planul Strategic al Ministerului Sănătăţii pentru perioada 2008-2010, subpunct în care se identifică o dificultate măcar ciudată, din punctul meu de vedere: „Creşterea nivelului de informare a pacienţilor, concomitent cu progresul şi diversificarea tehnologiilor diagnostice şi terapeutice vor conduce la creşterea aşteptărilor acestora şi, implicit, la o creştere a cererii de servicii medicale complexe; sistemul de sănătate trebuie să dispună de mecanisme care să asigure direcţionarea resurselor financiare în virtutea principiului eficienţei.“ 

O altă ameninţare ar fi aceea că „libertatea de circulaţie a persoanelor şi a serviciilor dă posibilitatea utilizatorilor să ia contact cu furnizori de servicii din diferite ţări şi să-şi modifice aşteptările.“

Nu mai spun însă nimic, prietena mea s-a externat, deci deocamdată e bine. Ana e cam bolnavă, dar ştie să-şi poarte de grijă, francezul e asigurat, iar eu sînt încă tînără, sănătoasă şi, dacă se strică şi mai rău treaba, probabil o voi lua din loc. 

Pînă la soluţionarea problemei mănuşilor chirurgicale de unică folosinţă, în premieră, Ministerul Sănătăţii a elaborat prin februarie 2011 Planul Naţional de paturi, măsură de natură să introducă predictibilitatea şi echilibrul în sistem – potrivit declaraţiei ministrului de… resort. 

Ideea e că vom deveni în principiu mai supli şi mai generoşi cu semenii noştri pentru că, dacă pînă la 1 aprile mai erau 134.760 de paturi, în 2013 vor mai fi 123.127, adică nici mai mult nici mai puţin de 1000 de inşi vor împărţi în medie cîte 5,72 de paturi. Nu ştiu cum se vor fracţiona paturile, dar cu siguranţă unii vor cădea din ele.

Sper că pînă în 2013 se vor număra şi păturile, pernele şi lingurile corespunzătoare fiecărui pat; că vom pricepe în sfîrşit că europenii au mai puţină nevoie de paturi pentru că sînt mai puţin bolnavi şi nu şi-au permis niciodată să-şi dijmuiască nou-născuţii pentru o amărîtă de cutie de lapte praf. Şi stau şi eu şi mă întreb ce se poate întîmpla cu oamenii care, ipotetic, ar intra în cele 67 de spitale reprofilate, comasate, numite „aziluri de bătrîni“, pe care nu am înţeles încă cine le va finanţa, cine le va utila şi în care va lucra cine? La cît de versaţi sîntem la categoria „experimente“, sper să nu se gîndească cineva la introducerea stagiului obligatoriu la azil…   

Sorina Săvulescu este avocat. 

Mai multe