Sistemul care strigă "Moarte homosexualilor!"

Discriminăm în fiecare moment al vieţii noastre. Punem etichete pe oameni, locuri, obiecte, şi ne consolăm cu faptul că viaţa e prea scurtă să putem cunoaşte individualitatea oamenilor, a locurilor şi obiectelor. Din fericire, cînd vine vorba despre oameni, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului definesc echilibrul delicat dintre drepturi şi limitele acestora: spaţiul libertăţii individuale se întinde pînă la graniţa de unde începe limitarea libertăţii altora.

„Luna istoriei LGBT“ este un festival care încearcă să amelioreze statutul comunităţii LGBT nu numai în România, ci şi în alte opt ţări europene. Festivalul nu promovează homosexualitatea, ci propune subiecte de dezbatere şi vorbeşte despre comunitatea LGBT, dincolo de eticheta promiscuă pe care o poartă.

Cu toate astea, în urmă cu o săptămînă, un eveniment cinematografic din cadrul festivalului a fost întrerupt violent, înainte de începerea proiecţiei filmului. Revoltate că evenimentul era găzduit de Muzeul Ţăranului Român, aproximativ 50 de persoane au încercat să îşi legitimeze gestul homofob prin acte religioase (au spus rugăciuni) şi acte naţionaliste (au cîntat imnul şi au fluturat steagul României). Şi, pentru că altfel repertoriul de luptă nu ar fi fost complet, au strigat cu patimă: „Moarte homosexualilor!“

Poliţia nu a intervenit pentru scoaterea din sală a celor care nu permiteau începerea proiecţiei, devenind astfel complice.

Poliţiştii şi directorul adjunct al MŢR, prezenţi la muzeu în seara evenimentului, au uitat că rolul unei instituţii publice este acela de a servi cetăţenilor, indiferent de orientarea sexuală, că boicotul unui eveniment cultural programat este o încălcare flagrantă a dreptului la liberă exprimare, că instigarea la ură este o manifestare care se pedepseşte penal în România. În principiu, legea ne protejează, dar cutumele sociale – nu.

Boicotul de la MŢR rotunjeşte astfel suma celor cinci incidente homofobe majore care s-au petrecut în România ultimelor patru luni. În noiembrie, organizatorii unui eveniment teatral despre istoria comunităţii LGBT din România au fost bătuţi de persoane neidentificate. În luna ianuarie, handbalista Alina Dobrin a fost „acuzată“ de lesbianism, nu numai de soţul său, cu care se judeca pentru obţinerea custodiei copilului, ci şi de unii jurnalişti, care au relatat acest subiect. În luna februarie, profesoara Roxana Marin a devenit subiectul unei anchete, din cauza temelor antidiscriminare pe care le aborda în cadrul orelor de engleză. Tot în februarie, pe Calea Moşilor din Bucureşti, pe două panouri stradale au fost afişate mesaje homofobe. Cu excepţia panourilor, în cazul cărora Primăria a sancţionat firmele de panotaj care au permis afişarea, incidentele homofobe au rămas nesancţionate. Prin acest comportament pasiv, autorităţile legitimează acţiunile homofobe, făcînd totodată nelegitime acţiunile antidiscriminare.

În urmă cu mai puţin de 20 de ani, relaţiile homosexuale erau pedepsite cu închisoarea, în România. Acum, Constituţia ţării include principii antidiscriminare. Schimbările apar însă într-un ritm infinit mai lent la nivel social. Legea nu mai sancţionează cuplurile de acelaşi sex, dacă merg pe stradă ţinîndu-se de mînă, dar asta nu îi împiedică pe cei care nu acceptă homosexualitatea să sancţioneze un simplu gest de afecţiune.

La proiecţia hulită de la MŢR, nu 50 de oameni furioşi au strigat „Moarte homosexualilor!“, ci un sistem întreg. Un sistem care se declară euroatlantic şi în plin proces de modernizare, dar care, prin pasivitatea cotidiană, îşi arată chipul schimonosit de tradiţionalism şi ipocrizie.

Foto: L. Muntean