Şi pietrele vorbesc...

22 septembrie 2010   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

- în loc de post-scriptum -

Se numeşte Geanina Vasilache, de meserie pietrar. Un om al timpului său despre care dă seamă atît din sînul breslei, avînd atuul specialistului, cît şi păstrînd distanţa necesară pentru a formula cu pertinenţă un punct de vedere lucid şi argumentat critic asupra „epocii“. O mărturie care vine să completeze un profil răzleţ de meşteşugar din interbelic (v. „Meşterul român şi instalatorul polonez“, în Dilema veche, nr. 320, 1-7 aprilie 2010). Sau, dimpotrivă, să-i opună replica dură a contemporaneităţii. În ambele cazuri, beneficiul revine istoriografiei. O mărturie-document. (R.M.

Cum e meseria de pietrar, vă place? E o tradiţie în familie sau, pur şi simplu, aţi făcut dumneavoastră începutul? 

E o tradiţie. Primul care a început a fost un unchi de-al meu, care l-a cooptat în meserie pe tata. Se făceau piese pentru Casa Poporului... Asta era prin anii ’80… 

Da, ’85, ’86, ’87 cam aşa... Tata era constructor de biserici. Cînd a ajuns în Bucureşti, a vizitat şantierul Teatrului Naţional, l-a fascinat sculptura în marmură. Pietrarul e cel care pune marmura pe pereţi, pe jos, pardoseli, trepte şi glafuri. Tata a început munca la Vitan la coloane pentru Casa Poporului. Foarte multă marmură, dar foarte multă risipă. Nu erau făcute machete... 

Practic aţi fost cooptată şi aţi lucrat la Casa Poporului? 

Da, am lucrat în Casa Poporului, am lucrat în Cotroceni, la staţiile de metrou Aurel Vlaicu, Victoriei, Unirii 2, Universitate, Aviatorilor, Piaţa Romană. La Aviatorilor ajunsesem să am echipă numai de detaşaţi din toate colţurile ţării. 

Erau oameni de specialitate? 

Nu, erau obligaţi să vină să lucreze acolo. Erau croitori, zugravi, pantofari, n-aveau absolut nici o legătură cu marmura. Cum vă descurcaţi, în special ca femeie, nu era simplu să ţineţi în mînă toată afacerea... 

Asta era starea de spirit, trebuia să faci ce ţi se spune, erai obligat, n-aveai de ales. Printre noi erau şi oameni care nu erau muncitori. Prima dată cînd am întîlnit aşa ceva a fost la Cotroceni.

La Cotroceni, practic, aţi restaurat palatul?! 

Da. S-au dat jos piesele de piatră, în exterior a fost piatră. Acolo pe loc s-a făcut atelier, în curtea Cotroceniului, şi s-a venit cu compresoare, cu dălţi, cu tot ce trebuia şi s-au lucrat pe loc unele piese, altele s-au făcut în alte locuri. 

Şi la biserica din Cotroceni, cum a fost? Aţi fost acolo cînd s-a dărîmat? Era în 1984. 

Nu mai eram acolo. Mă trimiseseră la Casa Poporului. În Cotroceni s-a păstrat totul original. Ce-a fost piatră s-a păstrat, ei au schimbat unele stucaturi din gips. 

Aţi avut şi surpriza să trebuiască să declaraţi terminată o lucrare pentru că venea vizita oficială, dar, de fapt, lucrurile nu stăteau deloc aşa? 

...la Aviatorilor. A venit un tip şi a spus: „Pînă la ora h, să fie negru aici“. „Domnule, nu se poate, necesită un timp.“ „Nu mă interesează. Vreau să fie negru.“ Atunci am aşezat plăcile de granit pe un pat de şapă, a venit tovarăşu’, a văzut că e gata, noaptea le-am scos şi le-am pus cum trebuia. La Casa Poporului, eram obligaţi să facem munca asta de mîntuială pentru că se vroia repede-repede. 

N-aţi intrat într-un fel de nebunie, nouă de afară aşa ni se părea, o demenţă absolută... 

A fost o mare nebunie la Casa Poporului. Au murit foarte mulţi oameni. Foarte multe accidente de muncă. Erau acolo oameni care habar n-aveau ce înseamnă şantier. Călcau strîmb şi pur şi simplu cădeau de sus. Am văzut cu ochii mei un om care a căzut în gol. Casa Poporului nu e cu etaje. Era cota 0 şi ni se spunea că în jos, în pămînt, e cît şi sus. Erau foarte multe buncăre, foarte multe holuri. 

Am aflat după ’90 de existenţa acestor galerii subterane, şi nici azi nu se ştie foarte exact. 

Da, sînt şi la Casa Poporului, şi la Cotroceni. Ne dădeam seama după uşi, erau uşi blindate. 

La Casa Poporului cum sînt zidurile, că se vorbea de 50 cm? 

Da, 50 cm grosime. Este un zid de cărămidă, stînga, dreapta zidului spaţiu de aproximativ 50-60-70 cm gol, după care iar zid de beton stînga, dreapta. Toate zidurile erau... 

Triple. 

Da, da. Era ca o galerie de şobolani. 

Lucram de la 7 dimineaţa la 7 seara. Fiecare meseriaş avea o lădiţă din lemn, cînd se anunţa vizita, cu două ore înainte deja veneau băieţii cu ochi albaştri şi... control. Ne încuiam toate uneltele în cutia asta, cheile le dădeam la şeful de echipă şi eram duşi de-acolo şi ţinuţi în magazii. Cînd venea Ceauşescu, alţi oameni erau aduşi cu microbuze. Veneau cinci-şase autobuze pline, îi băga într-o încăpere, îi îmbrăca în salopete, cu căşti. Ce m-a şocat pe mine... omul ăsta chiar a fost idiot, chiar nu vedea că ăştia nu lucrează, erau salopete curate, căşti noi. După ce pleca vizita, ieşeam şi noi afară şi ne vedeam de treabă. Tot ce vă spun e real. Am văzut cu ochii mei, se lucra la faţadă, a căzut de sus şi creierii erau pe mustăţile alea de beton... şi oameni... şi oameni... şi oameni... Un sergent major a fost băgat într-un cofrag din lemn şi s-a turnat beton pe el. Majoritatea celor de-acolo erau revoltaţi de ce se întîmplă, unii preferau să meargă să culeagă porumb decît să stea acolo în nebunia aia. 

Cel mai interesant a fost cînd a călcat domnul Ceauşescu în rahat (rîde). Nu aveam toalete. Era ditamai şantierul, dar foarte puţine toalete. Generalul Bogdan, mîna dreaptă a lui Ceauşescu, şi-a scos batista şi l-a şters pe tovarăşu’ de mizerie. A doua zi aveam 30 de toalete, pe puţin, făcute peste noapte. Casa Poporului n-a făcut-o Ceauşescu, noi am făcut-o, noi, locuitorii României, s-a băgat foarte mult material, s-a spart, s-a aruncat, iar s-a băgat material, doamna arhitectă care se dă mare n-a făcut nimic bun. Casa Poporului a fost un jaf naţional... (Pe aceeaşi temă a se vedea şi Ioan Popa, Robi pe Uranus, Humanitas, 1992, n. red.) Nu existau machete. Se făcea direct. Veneau tovarăşa şi cu tovarăşu’ şi, de regulă, ea era foarte fiţoasă. Spunea: „Nu-mi place“. Şi se băga picamerul şi se spărgea marmura, se fărîma, o încărcau în maşini şi o aruncau la groapa de gunoi, la Glina. Aşa s-a întîmplat cu fîntînile arteziene de pe B-dul Victoria Socialismului. Ele sînt făcute din pătrăţele, pe care le puneam noi, unul cîte unul, direct pe mortar. O muncă de nebun, de Sisif. Şi venea şi zicea: „Nu-mi place, nu vreau desenu’ ăsta. Vreau alt model“. 

De fapt, tot ce-i acolo e „gustul“ ei?! 

Da. Dar nu s-a ţinut cont de faptul că marmura pe care o foloseam va fi degradată de apă, care o distruge, o murdăreşte, o înnegreşte. Se putea folosi o piatră adecvată, care n-ar mai fi trebuit schimbată acum, cu mii şi mii de euro. Astea nu sînt fîntîni arteziene, părerea mea de pietrar. Dacă ar veni cineva cu nişte proiecte mai deosebite... 

Dar astăzi, cum mai staţi cu exploatarea marmurei? 

Noi în ţară am avut marmură de calitate, acum a luat-o dl Videanu pe toată. A cumpărat cariera Simera din Simeria, am avut roşu de Moneasa, alun. Asta era marmura noastră, de foarte bună calitate. Se lustruia frumos şi nu se tocea, ca marmura care e adusă acum din Italia, Turcia, China. Noi nu mai avem marmură. Avem travertin de Borsec. Am lucrat mult la sediul de marmură din Bucureştii Noi. Făceam contracte cu italienii pe timpul lui Ceauşescu, dar aveam salarii bune, aveam multe facilităţi, apartamente, locuinţe de serviciu. 

Cel mai trist a fost cînd au dărîmat complexul bisericesc de la Văcăreşti. La podul de pe Dîmboviţa s-a lucrat cu travertin de Borsec, găurit, burete, trebuia chituit, şlefuit şi nu ne-au dat voie să ne facem meseria. Mulţi s-au obişnuit să dea rasol că oricum merge. 

Acolo aţi avut proiecte făcute de cei de la „Carpaţi“? 

Da. Noi am avut staţiile de metrou. La metrou a lucrat foarte mult „Marmura“, iar în Casa Poporului, şi „Carpaţi“, şi noi. Dar „Marmura“ a făcut faţadele de pe B-dul Victoria Socialismului. Piatră şi marmură, fără nici un fel de constrîngere, risipă totală. Cel mai rău a fost în perioada Revoluţiei... S-au furat utilaje de marmură din Casa Poporului, bolovani întregi de marmură. 

Şi, după Revoluţie, s-au schimbat lucrurile în meseria dvs.? 

După Revoluţie m-am dus să lucrez în continuare la antrepriza de construcţii. Dar nu mai erau lucrări, majoritatea oamenilor erau trimişi în concediu fără plată, şi un arhitect, dl Bogdan, mi-a spus: „Geanina, «Marmura» e pe cale de dispariţie la noi în antrepriză, vrea s-o cumpere cineva, caută să lucrezi la particulari“. Primul la care am început, ca particular, după Revoluţie, a fost dl Bogdan. A avut lucrare la Palatul Regal. Puneam tasele unde au tras cu gloanţe. Ciopleai din marmură un pătrat şi puneai un petic să nu se mai vadă urma glonţului. Am lucrat la diferiţi patroni. După aceea am început eu particular. 

Şi merge? 

Da, merge. Cît îţi faci meseria şi eşti conştiincios... te trage sufletul să vezi o pardoseală urîtă, murdară, neşlefuită, mată şi tu s-o faci frumoasă. Cel mai mult m-a atras faptul că s-a văzut imediat ce iese din mîna mea. 

„Răsplata“ e la faţa locului... 

Da, eu pot spune: am lucrat la Tîrgu-Jiu la Banca Comercială, am lucrat la Galaţi, tot la o Bancă Comercială. 

Dar nu sînt şi situaţii în care cei cu foarte mulţi bani din ziua de azi o folosesc în răspăr? 

Sînt foarte mulţi oameni cu bani care nu au gust în ceea ce priveşte culoarea marmurii, textura ei. 

Şi dacă se armonizează cu restul... 

Nu, în nici un caz, şi-a făcut un perete portocaliu şi şi-a trîntit în mijlocul peretelui un şemineu din marmură neagră. 

Nu, mi se pare morbid. În cimitire există o întreagă reţea – a groparilor, a popilor şi a pietrarilor. 

Întîlniţi tot felul de oameni, mai ales printre cei cu bani…  

Sînt mulţi care şi-au depăşit condiţia, milionarii de carton, bădărani care nu ştiu să aprecieze un lucru de calitate. Eu i-am şlefuit un şemineu de marmură şi a venit şi şi-a stins ţigara pe el. „Dle, dar o ardeţi“, „Nu-i nimic, o şlefui din nou, te plătesc din nou“. 

Şi cei care fac asta, de unde au materialul? 

Mai avem şi noi cariere de marmură pe care le-au cumpărat „băieţii deştepţi“, dar majoritatea e cumpărată de-afară. Există riscul să-ţi cumperi marmură neagră şi ea să fie albă, pentru că cei din China şi din Turcia o vopsesc. Marmura neagră din China, pe care se văd toate zgîrieturile, se lucrează foarte greu. Cea mai frumoasă marmură de la noi din ţară este alunul. E foarte dur, aproape ca onixul. Roşu de Moneasa aveam, foarte frumos, nu ştiu cine a luat cariera aceea, aveam Ruşchiţa, alunul ăsta iarăşi era frumos. Acuma, ca şlefuitor, ai de muncă, pentru că ce s-a pus marmură e timpul să se şlefuiască. Metrorex-ul are o echipă de întreţinere a marmurei, toate staţiile de metrou ar trebui şlefuite. 

Şi cine va reuşi să convingă Metrorex-ul să şlefuiască toate staţiile de metrou? Ăsta va fi Videanu, cu siguranţă (rîde). Păi, chiar era necesar toate bordurile astea să fie schimbate?! Am avut o lucrare în Vîlcea, un mall, şi am luat-o de la zero: săpătura, turnat beton, tot. Aveam pe atunci mulţi angajaţi. 

Pe care îi coordonaţi singură? 

Nu eu, soţul meu. După ce s-a ridicat mall-ul, începeau operaţiunile cu gresie şi faianţă. Primarul din Vîlcea n-a mai vrut să facă cu noi. A vorbit cu dl Videanu. Şi a pus dl Videanu marmura (rîde). Deci politică avem şi-n meseria asta de jos, cum s-ar zice. 

Se simte? 

Da. Categoric... păi, am simţit-o pe pielea noastră. 

Şi, tehnologic, procesul de prelucrare s-a schimbat, beneficiaţi de alt tip de utilaje? 

Noi am avut maşini de şlefuit, ale noastre, pe timpul lui Ceauşescu, „ursoaica“, aşa îi spuneam noi, ele se numeau „Carpaţi“, bune, maşini mari, puternice, solide. Şi făceai treabă. Nu mai sînt. Tot aducem din Italia. De fapt, în perioada interbelică, italienii au venit şi ne-au învăţat să punem marmură. Noi nu prea ştiam. Noi făceam cărămidă. 

Ţigănească... 

Da, dar şi ţiganii s-au şmecherit. Acuma o fac din orice, nu mai caută lutul ăla. Acum, cărămidă face oricine, nu ştiu dacă mai e cărămida care era. Se sparge, se fărîmă... 

Şi pietrarii mai au de lucru? 

Cine e strungar nu mai e strungar, clar. Pietrari mai sînt cîţiva, dar şi ei sînt pe cale de dispariţie. Acum tot zidarul care pune gresie şi faianţă zice că-i pietrar. Toată lumea vrea să facă treaba repede, cu orice, meseriaşul să dea rasol ca să-şi ia banii. Pietrari vechi nu mai găseşti, mulţi dintre ei au murit, alţii şi-au schimbat meseria. Fete din generaţia mea sînt foarte puţine, dacă sînt maxim 10, din cîte-am fost... S-au căsătorit, şi-au schimbat meseriile, s-au făcut bucătărese la Carrefour.

a consemnat Ruxandra MIHĂILĂ

Mai multe