Securişti de tip nou

- Poftiţi, poftiţi! Administratorul, domnul B., deschide uşa pînă la jumătate, după care mă trage, pur şi simplu, în mijlocul holului de la intrare. Clanţa trosneşte în urmă, uşa se închide cu zgomot, apoi, preţ de cîteva secunde, cade o linişte nefirească. Tuşesc şi întreb: - Deci? Domnul B. ia o figură gravă şi rosteşte fiecare cuvînt între şoaptă şi voce tare: - S-a întîmplat acum două zile, domnule. Pe la două. Au sunat la uşă la mine trei indivizi. Ziceau că sînt colegi de-ai matale, de la televiziune. Le-am deschis şi-am stat de vorbă, cum stăm noi acum, aici. Că dacă ai restanţe la întreţinere. N-are, dom'le, am zis eu, omul plăteşte la timp, nu-s probleme. Apoi, dacă ai cîine. Sau dacă dai petreceri şi deranjezi vecinii. Nu, dom'le, le-am spus, e un vecin cumsecade, pleacă devreme şi vine seara tîrziu, n-am auzit să fi deranjat pe cineva. Da' ei începuseră deja să mă deranjeze pe mine, mă înţelegi dumneata? Că am început să mă mir şi eu de ce-mi pun atîtea întrebări! Duceţi-vă, dom'le, şi staţi de vorbă cu el despre toate astea, dacă ziceţi că sînteţi colegi, ce mă întrebaţi pe mine?! Ei nu şi nu, că nu eşti mata acasă, că te prind greu, şi să le spun eu dacă bagi femei în casă. De unde să ştiu eu, domnule, că doar n-am stat să pîndesc! Între timp, am văzut că unul dintre ei avea prinsă la şapcă o chestie din aia micuţă, ca o cameră de luat vederi. Cînd au văzut că nu scot nimic de la mine, au plecat. Da' eu am zis să vă spun, că sînt om bătrîn şi-am trecut prin multe, iar ăştia nu se potolesc niciodată, fir-ar mama lor a dracului de securişti! Nu erau securişti. De fapt, nu erau securişti vechi, erau un soi de securişti de tip nou. Lor le place să-şi spună paparazzi. Majoritatea stau aciuaţi prin redacţiile unor publicaţii bizare care îşi fac un titlu de glorie din faptul că au reuşit să fotografieze o persoană publică în timp ce se scărpina în nas sau în fund. Mai nou, bat la uşile vecinilor de bloc, întrebînd despre familie, copii, eventuale amante, vicii, restanţe la întreţinere. În aşteptarea marilor "lovituri de presă" din categoria "l-am prins cu alta" sau "priviţi-o şi pe asta ce jalnic arată nemachiată", păduchii pomeniţi mai sus foşgăie prin viaţa privată a oamenilor, fără teamă că ar putea cineva să-i strivească. Fotografiază, filmează, ascultă pe la uşi, intervievează vecini, sparg mailuri, fură telefoane mobile, sperînd, astfel, să descopere cine ştie ce SMS-uri compromiţătoare. În timp, adună un dosar voluminos cu bucăţi de viaţă intimă, pe care îl valorifică aşa cum cred ei că e mai bine: publicîndu-l în reviste imunde ori şantajîndu-i pe cei care fac obiectul unor asemenea intense urmăriri. E o problemă gravă. La fel de gravă, îndrăznesc să spun, ca şi întocmirea fostelor dosare de Securitate. Pare banală doar pentru că acum se petrece într-o ţară cu aspiraţii democratice. Pare benignă doar pentru că amănuntele din viaţa intimă a indivizilor nu mai ajung să fie citite doar de băieţii cu ochi albaştri, ci, vezi Doamne, sînt împărţite, democratic, pe taraba cu ziare, tuturor amatorilor de detalii picante. Din cauza cîtorva imbecili care au decretat, cu de la ei putere, că orice persoană, mai mult sau mai puţin publică, trebuie să-şi asume riscul de a fi subiectul unor supravegheri de tip paparazzi, toate abuzurile comise asupra vieţii private au devenit fapt obişnuit, de zi cu zi. Şi cel mai dureros este cînd responsabilitatea acestor derapaje se aruncă asupra publicului. Cum? Printr-un procedeu simplu, mîrşav, dar simplu, o ridicare din umeri, o explicaţie de genul "publicul vrea, e interesat de asemenea amănunte, noi sîntem în slujba cititorilor noştri, aşa că...". Viaţa privată, intimitatea individului nu pot deveni subiect de presă decît atunci cînd au repercusiuni asupra celorlalţi. Există, probabil, şi un text de lege care ar putea fi invocat în sprijinul acestei idei, dar, dincolo de tot şi toate, ar trebui să putem invoca, măcar din cînd în cînd, legea sfîntă a bunei-cuviinţe şi legea pierdută a bunului-simţ.