Şcoala, un loc fără copii

9 februarie 2007   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Pe vremuri, şcoala din satul Grid (comuna Părău, judeţul Braşov) era neîncăpătoare - din poveştile sătenilor am aflat că între 1935 şi 1941 au fost înscrişi aproape 500 de copii, dintre care mai mult de 90% au promovat. Din cauza numărului prea mare de elevi şi a spaţiului nu tocmai generos din şcoală, cursurile se ţineau şi în casele sătenilor, dar mai ales în cea a învăţătorului. În sat au funcţionat de-a lungul timpului mai multe biblioteci "de stat" - la şcoală, la căminul cultural "Tinerimea" şi la biserică. În afară de acestea, preotul, învăţătorii şi ţăranii cu ştiinţă de carte aveau bibliotecă în casă, numărînd între 100 şi 500 de volume. Din an în an însă, numărul copiilor înscrişi la şcoală a scăzut. Din lipsa profesorilor calificaţi şi pentru că accesul la informaţie este aproape inexistent, tinerii din sat au plecat la oraş. Puţini dintre aceştia se mai întorc în Grid, dar numai pe perioada verii, pentru a-şi vizita părinţii şi bunicii. În restul timpului, satul este trist, iar şcoala, un loc aproape pustiu... Dacă ar fi să-mi exprim în cîteva cuvinte părerea pe care mi-am format-o despre sătenii din Grid, aş răspunde fără să stau prea mult pe gînduri: despre gridani, numai de bine! Oameni plini de umor şi ospitalieri, care, odată ce le-ai trecut pragul casei, nu te lasă să pleci fără să-ţi povestească una din nenumăratele istorioare ale locului. Dacă ar fi să vorbesc despre trecutul lor, "superlativele" ar continua! Oameni înstăriţi şi ageri la minte, care au călătorit prin toată lumea - am aflat de la săteni că "pe vremuri nu erau în sat mai mult de 5-6 bărbaţi care să nu fi văzut America" - şi care, odată întorşi în satul natal, aplicau în propriile gospodării lucrurile bune pe care le învăţaseră "pe meleaguri străine". Deşi Gridul devenise un sat "mîndru" în Ţara Făgăraşului, erau încă multe goluri, iar pentru "umplerea lor - spun bătrînii - ar fi fost nevoie de vieţi de om". Astfel a luat fiinţă "Şcoala ţărănescă", care a funcţionat între cele două războaie mondiale. În "recrutarea" elevilor, nu se ţinea cont de starea materială sau de vîrstă - pe lîngă cei 42 de ţărani înscrişi în primul an, de exemplu, au mai frecventat cursurile 17 elevi cu vîrste cuprinse între 11 şi 13 ani, cărora le plăcea mai mult "Şcoala ţărănescă" decît cea primară, şi 20 de săteni care mergeau doar la cursurile teoretice. În fiecare dimineaţă, la ora 8, ţăranii se prezentau la locul de întîlnire - deoarece sălile de clasă erau ocupate de elevii şcolii primare, întînirile aveau de obicei loc în "ograda" unuia dintre elevi sau a unui gospodar. Se făcea apelul, se notau absenţele, după care începeau cursurile practice de agricultură, pomicultură, apicultură, medicina veterinară sau umană. Pentru "meritele deosebite" ale elevilor - ţăranii munceau fără să ceară vreo răsplată pentru munca depusă -, şcoala primară a donat o sală de clasă în care se ţineau cursurile teoretice. Unul dintre elevi se ocupa de ordine şi curăţenie, trebuia să deschidă sala la timp şi să o închidă după plecarea acasă, să cumpere gaz, să aprindă şi să îngrijească lampa. Cum "carte" nu se poate face fără disciplină, a mai fost întocmit pentru elevi un regulament "de ordine interioară". Cel care nu reuşea să respecte regulile era liber să părăsească şcoala, iar cei buni erau daţi exemplu. Gheorghe Oancea, un ţăran în vîrstă de 18 ani, "a găsit într-o zi stiloul notarului comunal, un lucru scump! 1700 de lei pe vremea aceea. Păgubaşul nu ştia nici unde, nici cînd îl pierduse, aşa că băietul ar fi putut să şi-l însuşească. Dar l-a restituit şi a fost dat de exemplu!". Corpul didactic era format dintr-un un profesor de la ANEF, doi preoţi, patru ingineri agronomi, doi funcţionari, doi medici veterinari, un notar şi şase profesori ai "Şcolii ţărăneşti". Cu toate că unii veneau la şcoală de la o distanţă de peste 60 de km, se achitau de "îndatoriri" cu conştiinciozitate, fără să primească vreo recompensă materială. Un trecut vesel şi plin de copii În paralel cu "Şcoala ţărănească", în sat a funcţionat din 1839 şi o şcoală primară, construită "cărămidă cu cărămidă" - după spusele sătenilor - de ţărani şi de studenţii de la Societatea "Tinerimea română". Valerica Urdea a intrat la şcoală în 1932. Îmi povesteşte că pe vremea aceea satul era plin de copii. În fiecare curte locuiau trei generaţii, într-o clasă învăţau 20-25 de copii, iar şcoala avea 7 clase. Învăţător era Gheorghe Ciurilă - un om cu har care ştia cum să le predea copiilor ca să prindă drag de orice materie -, iar profesor de religie, Valer Boeru - un preot foarte învăţat care a făcut liceul în Făgăraş şi Teologia la Sibiu. Valerica Urdea îşi aminteşte de excursiile pe care elevii le făceau cu învăţătorul în pădure, unde erau învăţaţi cum să o cureţe - ce anume să rupă din lăstari şi ce să pătreze - şi cum să desfunde izvoarele. De atunci a "prins drag" de plugărit care - spune ea - "nu e o meserie, ca agricultura, care se face şi pentru comerţ, şi pentru bani! Pe vremuri, lucrurile erau foarte diferite. Acum... nu ştiu ce se mai întîmplă". Un prezent trist şi (aproape) pustiu Acum, după cum am aflat de la Claudia Urdea, învăţătoarea din sat, "este îngrijorător ce se întîmplă". În cele patru clase primare ale şcolii nu mai învaţă decît 20 de copii. Doi din cei cinci elevi înscrişi în clasa I sînt analfabeţi, iar 80% din toţi elevii şcolii sînt de etnie romă. "Sînt şi copii de ţigani foarte isteţi, care învaţă bine, dar în general îi convingem destul de greu pe părinţi să-şi trimită copiii la şcoală. Singurul lucru care îi motivează este cecul lunar. Dacă nu ar fi alocaţiile, cornul şi laptele date de stat, copiii ar fi probabil pe islaz cu oile şi vitele." Cu părere de rău, învăţătoarea îmi spune că nici măcar la serbările organizate la sfîrşit de an, de Paşte sau 1 Iunie, nu prea vin, iar dacă o fac, este pentru a primi cadourile oferite de Primărie tuturor elevilor. Aşadar, dacă nu ar fi alocaţiile şi cadourile, nu s-ar mai găsi soluţii? Radu Muntean, primarul comunei Şinca Veche - o comună în care, după spusele sale, 95% dintre copii provin din familii defavorizate şi de etnie romă -, ridică neputincios din umeri. "Dacă aş răspunde pozitiv, probabil ar trebui să vă şi dau o soluţie, însă nu pot. Aceşti oameni ar trebui integraţi în comunitate, dar ei nu îşi doresc acest lucru." "Nu copiii sînt problema - îmi spune Cristinel Paltin, primarul comunei Şercaia - ci părinţii lor care nu ştiu să îi formeze. Cum să îşi ajute copiii dacă nici măcar ei nu ştiu să scrie şi să citească? Ţiganii trebuie mai întîi să înveţe să muncească, să-şi clădească, şi după aceea să primească." În general, copiii nu sînt, într-adevăr, o problemă - în ciuda faptului că între ei mai există mici certuri, se înţeleg foarte bine, iar profesorii nu fac diferenţe între romi şi români şi îi învaţă să fie prieteni. În particular însă, dacă nu se va face ceva urgent, dacă schimbarea nu va începe de la pragul cel mai de jos, de la oamenii tineri, situaţia va fi chiar mai gravă decît este în prezent. Copiii sînt aşadar o problemă, iar numărul lor mic în sălile de clasă este îngrijorător. Cînd am ajuns în şcoala din Grid, am găsit îngrămădiţi într-o cămăruţă destinată picilor de la grădiniţă - după jucăriile din jur şi desenele stîngace de pe pereţi - copii de diferite vîrste. Claudia Urdea mi-a explicat că, pentru a avea catedră - lucru care presupune minim zece elevi la o singură profesoară -, a fost nevoită să comaseze două clase într-una singură, astfel încît ţine orele simultan, şi cu copii din clasa I, şi cu cei din clasa a IV-a. La fel învaţă şi cei 10 elevi din clasele a II-a şi a III-a. "Pentru nimeni nu este simplu. Nici măcar pentru profesori. Colega mea care predă la celelalte două clase şi educatoarea copiilor de la grădiniţă nu locuiesc în sat. Ele fac naveta zilnic cu un Aro care duce copiii din clasele gimnaziale la şcoală în satele vecine." În fiecare dimineaţă, învăţătoarea le dă muncă independentă elevilor din clasa a IV-a - îi pune să completeze fişe sau să răspundă la cîteva întrebări - şi, în timp ce copiii lucrează, ea predă la clasa I; după ce termină lecţiile, le dă cîteva exerciţii şi trece la copiii din clasa a IV-a. "Trebuie să mă încadrez în timp, în aşa fel încît să scriu, să citesc şi să lucrez suplimentar cu ambele clase. Anii trecuţi le-am împărţit în serii: o clasă venea de la 8 la 12, cealaltă, de la 10 la 14. Practic, nu făceam cu ei decît două ore simultan, dar era greu pentru cei care veneau de la ora 10. Avînd în vedere că se sculau de dimineaţă, pe la prînz nu mai erau atenţi la nimic. Sînt copii, obosesc repede, se plictisesc!" Un viitor incert În şcoală, copiii au avut întotdeauna condiţii normale de studiu. Pe vremuri clasele erau încălzite cu sobă cu lemne, iar acum, de cînd în sat a fost introdus gaz, există convectoare. În momentul în care am ajuns în sat, clădirea şcolii era în renovare şi - după spusele lui Mihai Liviu Popeneciu, primarul comunei Părău din care face parte şi Gridul - lucrurile mergeau destul de repede pentru că banii alocaţi pentru reparaţii trebuiau cheltuiţi pînă la sfîrşitul anului trecut. În aceeaşi clădire se va înfiinţa şi un dispensar - pînă acum sătenii primeau consultaţii într-o sală de clasă, de la un doctor care trecea prin Grid o dată pe săptămînă. În ceea ce priveşte viitorul acestui sat, primarul se declară optimist, iar "reţeta succesului", după părerea sa, este infrastructura: "Foarte simplu, iar în timp lucrurile se vor schimba". Dincolo însă de promisiuni, proiecte, ofertanţi şi bugete fiscale, pentru sătenii din Grid situaţia va fi grea în continuare. Din cauza lipsurilor, oamenii tineri au plecat, iar satul este aproape pustiu. "Din 400 de săteni, nu cred că mai sîntem 10 sub 65 de ani - îmi spune Elena Popa, mama lui David, un băieţel care învaţă la şcoala din sat. Cum să nu fie aşa de puţini elevi? Curînd, nu vor mai fi nici aceştia. Nu avem destui învăţători, dar mai ales calificaţi, nu avem posibilitatea să îi ducem pe copii la şcoală în satele vecine pentru că nu există transport, nu avem acces la informaţie şi, cel mai trist, nu mai avem nici timp să aşteptăm o schimbare. Trebuie să ne luăm copiii şi să plecăm." Cînd o întreb pe învăţătoare ce crede că se va întîmpla cu elevii ei, zîmbeşte şi îmi răspunde cu părere de rău: "Sperăm să se întoarcă...".

Mai multe