Şcoala cailor verzi pe pereţi

1 decembrie 2005   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

După trei săptămîni de grevă generală, profesorii din sistemul de învăţămînt existent în România anului 2005 au revenit la catedră. Deşi au cerut, iniţial, o dublare a salariilor, în cele din urmă, au fost de acord cu o majorare de aproape 12% propusă de Guvern. Şi gata. Aşa va arăta, probabil, scrisă într-o istorie cronologică a anilor de tranziţie românească, greva cadrelor didactice din această toamnă. Trei-patru rînduri, cel mult. Şi cronologia va merge mai departe, la alte evenimente, cum ar fi noile declaraţii ale lui Theodor Stolojan despre soarta PNL sau războiul dus de preşedintele Traian Băsescu împotriva grupurilor mafiote. Dacă presupunem că aceste evenimente vor fi consemnate la pagina 36, în primele douăzeci de rînduri, atunci nu este nici o exagerare să ne închipuim că despre problemele învăţămîntului va mai veni vorba, în cel mai bun caz, peste alte cîteva sute de pagini şi, desigur, abia în cronologia anului următor. Pentru că, într-o ţară ca România, subiectul învăţămînt nu "arde" decît o dată pe an, cînd fac grevă profesorii cerînd salarii mai mari. De acum şi pînă la viitoarea grevă e lesne de anticipat ce va să fie. Profesorii n-au nici un chef să-şi bată prea mult capul cu reformarea şcolii româneşti. 12% a dat Guvernul? De cel mult 12% se vor strădui şi ei mai tare! Dacă mai punem la socoteală inflaţia de anul viitor şi porcul necumpărat de Crăciunul ăsta, iese chiar o strădanie cu mult sub zece procente. Pînă la viitoarea criză din învăţămînt, cînd se va lăsa cu alte ameninţări şi cu alte promisiuni, n-o să mai zică nimeni mare lucru despre reformă curriculară, computere la şcoala din Cucuieţi sau stimularea financiară a tinerilor care vor să devină profesori la ţară. Ministrul Învăţămîntului va deşerta un hîrdău de scuze, ori de cîte ori i se va aduce aminte de promisiunile făcute, în timp ce mai-marii de la Palate se vor repezi la citit statistici. Şi gata, au mai bifat una! De fapt, şcoala românească nu suferă numai de o criză financiară. La fel ca întreaga Românie, se zbate şi ea între cîrpelile făcute la repezeală azi, să dureze măcar pînă mîine. Şi cînd vine vorba despre salariile dascălilor sau despre dezamorsarea grevelor din învăţămînt, se acţionează la fel ca la inundaţii: se dau declaraţii, apar vinovaţi şi scuze, se vorbeşte mult, repede şi tare în faţa camerelor de luat vederi, se prezintă rapoarte, se dau asigurări şi, cîteodată, demisii, se trezeşte Opoziţia, se dă vina pe alţii sau se blestemă sistemul comunist care ne-a adus unde ne-a adus, se fac planuri şi promisiuni şi apoi se aşterne tăcerea. România trăieşte de pe-o zi pe alta, de la un eveniment la altul. Nu există nici măcar într-un singur domeniu, măcar unul singur, un plan de viitor întins pe o perioadă mai mare de doi-trei ani. Cu alte cuvinte, deşi s-ar putea să sune dur şi, în consecinţă, neplăcut, cînd vine vorba de planuri de viitor, n-avem a ne îngădui declaraţii mai optimiste decît ar putea face o musculiţă de oţet. Şcoala românească nu există. Există nişte clădiri mari cu bănci şi catedre. În bănci se aşază, zilnic, milioane de viitori şomeri ai României, la catedre iau loc cîteva sute de mii de indivizi obosiţi şi acriţi de viaţă, care se prefac că iubesc meseria de dascăl. În şcoala românească nu se învaţă. Se predă materia şi se dau extemporale. Profesorii n-au chef, elevii n-au chef, nici ei, părinţii, asemenea. Dar trebuie. Profesorii trebuie să se ducă la şcoală pentru că altceva nu ştiu sau nu vor să facă, elevii trebuie să ajungă la şcoală pentru că altfel iau absenţe, părinţii trebuie să-şi împace conştiinţa cu gîndul că au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca odrasla lor să ajungă la şcoală. Şcoala românească e depăşită ca un televizor alb-negru. O dată pe an, cînd fac grevă profesorii, se discută şi despre reforma învăţămîntului, apoi toată lumea doarme liniştită: elevii în bănci, profesorii la catedră, iar părinţii dorm, şi ei, visînd cai verzi pe pereţi şi avînd coşmaruri cu bani de meditaţii.

Mai multe