Satul lui Gigi Becali

12 ianuarie 2006   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

La intrarea în comuna Vulturu, exact unde o pancardă te anunţă că părăseşti o localitate şi păşeşti într-alta, un drum acoperit de noroi te distrage de la şosea. Faci stînga şi te ghidezi după urmele mari de cauciuc ale tirurilor. Ajungi într-un şantier. Pe un stîlp, răstignită şi bătută de vînt şi ploi, o bucată de carton te anunţă că ai păşit în satul lui Gigi Becali. Zeci de case albe, netencuite, ca nişte schelete uscate, gălbui, cu acoperişurile goale fără tablă. Acum cîteva luni, aici era islaz. Era locul unde vacile celor din Vulturu păşteau în voie, deranjate doar de roiul de muşte ce le dădea tîrcoale. În locul ăsta, acum se ridică munţi de saci de ciment şi scîndură: locuinţe pentru nenorociţii din Vadu Roşca, ale căror case au fost înghiţite acum cîteva luni de apele Siretului şi ale Putnei. Liniştea de odinioară a dispărut şi mugetul cornutelor a amuţit. Acum islazul e acasă pentru douăsprezece familii pe care Dumnezeu le-a alungat din ogradă şi le-a adunat pe această bucată de pămînt. Două zile, cît am zăbovit printre aceşti oameni, am înţeles că nu trebuie să stai să te gîndeşti la ce a fost. Nu e bine să iscodeşti, să scurmi în suflete şi în amintiri. Poveştile se aştern singure. Fiecare bucată de haină, fiecare cîine care tremură din coadă şi se gudură printre picioarele străinilor, fiecare mobilă are o poveste a sa. Nici nu trebuie să taci, pentru că tăcerea înseamnă amintiri, pierderi, nenorociri şi furtună. Tăcerea e apa care vine, nu se mai opreşte şi înghite gospodării şi vieţi omeneşti. În dreptul a douăsprezece case în construcţie, oamenii şi-au ridicat bordeie. Aici trăiesc pînă ce latifundiarul din Pipera le termină de construit locuinţele. Fără garduri şi cîini în lanţuri, care să latre la străini. Doar oameni şi bordeie. Oamenii unei toamne triste În comuna Vulturu, pe o bucată de pămînt, sinistraţii de la Vadu Roşca îşi spun că sînt prea mici ca să înţeleagă problemele oamenilor mari din Capitală. Ei trăiesc în sărăcia şi necunoaşterea lor, conduşi prin bucăţi de scîndură şi promisiuni de case din partea latifundiarului din Pipera. Cînd s-a dat semnalul, au spus că-şi lasă bordeiele şi orătăniile în urmă şi pleacă în Capitală, în căutarea dreptăţii pe care Becali o doreşte. O dreptate la care i-a învăţat şi pe ei să rîvnească. Înglodaţi în amintiri amestecate de ape şi nevoi, sătenii pun umărul lîngă muncitori, să-şi vadă casele ridicate. Costel îşi trage mănuşile. Se pregăteşte să meargă pe şantier, să dea o mînă de ajutor muncitorilor. În cocioaba cu iz de hambar, vîntul se furişează printre găurile dintre scînduri. Într-o singură cameră de trei pe patru, care ţine loc şi de sufragerie, bucătărie, dormitor şi baie, uşa scîrţîie şi se trînteşte, opintindu-se să se smucească de zăvorul improvizat din fier forjat. Cele două fete au plecat de dimineaţă la şcoală. Au mai rămas doar el, nevasta şi Tudorel, care în fiecare dimineaţă se urcă bucuros pe o pernă mică, prinsă în sîrme de portbagajul bicicletei, şi ia drumul grădiniţei. "Hai, tată, spune şi tu o poezie că uite, avem musafiri." Copilul zburdă de colo-colo printre lighene, farfurii şi saci cu haine. Se cocoaţă pe patul şubred, acoperit de saci de dormit şi plăpumi. "Cri, cri, cri, toamnă gri/ Nu credeam c-o să mai vii/ Înainte de Crăciun/ Că puteam şi eu s-adun/ O grăunţă cît de mică/ Ca să nu cer împrumut..." Bordeiul tremură din toate încheieturile. Capitonat cu celofan şi pături, pocneşte a bice la fiecare rafală mai puternică. La un moment dat, s-a făcut linişte. Numai vîntul şi uşa izbindu-se. Tavanul se zbate, scîndurile tremură. Pe nevasta lui Costel o podidesc lacrimile. Îşi caută de treabă prin muntele de haine trîntit într-un colţ. "Hai, mamă, spală-te pe mînuţe şi ochi, şi schimbă-te de şosete că doamna educatoare nu te aşteaptă." Lui Costel îi tremură degetele pe ţigară, cu ochii în linoleumul plin de noroi. Aşezat pe un taburet, îşi scobeşte mizeria pitită printre ridurile cizmelor de cauciuc: "Am avut gospodărie mare. Acu' s-a dus totu'. A venit apa pe la două jumătate după-amiaza. Dacă era să fie noapte, ne duceam cu toţii. Şi io, şi nevastă, şi copii. După cît bine a făcut, o să-l facă biserica sfînt". "Pe cine?" "Pe domnul Gigi, pe cine altcineva. Vă spun eu, sfînt o să-l facă. Cine ne mai ridică nouă casă? Nimeni." Maşinăria politică "Avem de construit 200 de case. Cînd au venit jurnaliştii aici, m-au întrebat ce investiţie a fost făcută. Problema e prost înţeleasă. Aici nu e investiţie, domnule! Pentru că investiţia presupune să cîştigi nişte bani de pe urma ei. Aici e o donaţie de aproape trei milioane de dolari" - mi se destăinuie domnul Dorin, mîna dreaptă a lui Becali pe şantier. La început au fost aduşi 250 de muncitori. De la scandalul cu sechestrul pe averea lui Becali, au început să plece. "E o maşinărie politică la mijloc. Guvernul şi-a băgat unghia în gît de ciudă că noi am făcut case şi ei abia se descurcă." Oamenii spun că s-a pornit o adevărată întrecere între Guvern şi Becali la construit case. La Boţîrlău, Guvernul a început un alt şantier. Cei din satul lui Becali sînt convinşi că treaba acolo a fost făcută de mîntuială şi numai de ochii lumii. Aşa le-au spus domnu' Dorin şi domnu' Gigi, aşa spun şi ei: "Au făcut case în două săptămîni. S-au grăbit să vină televiziunea să filmeze cum se taie panglica. Au tăiat-o şi acuma oamenii de acolo zic că mai e un pic şi cad casele pe ei. Ne-a spus nouă domnul Dorin că mai are un pic şi cade faianţa, iar geamurile nu se închid. Noi nu ne întrecem cu ei, dar măcar să ne lase în pace să ne facem treaba". Sinistraţii latifundiarului din Pipera Pe şantier, printre localnici, printre muncitori, cînd auzi "domnu'", eşti sigur că e vorba de Gigi Becali. Toată lumea îl domneşte mecanic. Prin toate căsuţele din lemn, figura "latifundiarului din Pipera" îţi transmite un "cu Dumnezeu înainte". A venit pe aici de cîteva ori să vadă cum merg lucrările. A împărţit zîmbete şi strîngeri de mînă. În rest, patronul de la Steaua "lucrează" prin inginerul Dorin şi cei doi nepoţi ai săi - Pety şi Mihai. Cînd îţi vorbeşte cineva de noua casă, e imposibil să nu amintească de el: "E frumos, maică. L-am văzut cu ochii mei. Parcă Dumnezău ni l-a dat". La cei 82 de ani, tanti Maricica taie lemne ca o drujbă. Se opinteşte, respiră greu şi pocneşte scîndurile care se strîmbă sub greutatea toporului. La fel ca toţi ceilalţi sinistraţi, tanti Maricica stă de trei luni pe islaz. Mai întîi a locuit într-un cort. Mai tîrziu s-a rugat de muncitori de i-au făcut un bordeiaş cît să-şi odihnească creştetul. După inundaţii, s-a întors la Vadu Roşca să-şi vază casa. A mai putut scăpa cîteva borcane de compot de vişine şi struguri, uşa de la bucătărie, un pat şi cîteva cărămizi pe care le-a cărat cu spatele cinci kilometri de şi-a încropit o sobă. Panglica celebrităţii Se laudă că din pîinea pe care a făcut-o, s-a înfruptat însuşi domnul Becali, cînd au început lucrările. Drept răsplată, a primit panglica tăiată la eveniment. S-a cocoţat pe un scaun şi, mîndră, a atîrnat-o la tocul uşii. O dată pe lună, poştaşul îi aduce pensia: un milion. Cu chibzuinţă îi ajunge toată luna. Nu cumpără carne că e scumpă şi, pe deasupra, cade greu la stomac. Se hrăneşte cu uscături. Acum o săptămînă a luat cîteva sute de grame de hamsie, pe care a pus-o la uscat pe o culme, într-o cămară. Ştie să facă o salată de te lingi pe buze, de bună ce-i. Pînă să-şi facă sobă, primele nopţi au fost geroase. Se acoperea cu toate ţoalele salvate de prin casă şi păturile primite de la ajutoare. Cîteodată, o vedeam cum stă pe un taburet şi priveşte la casa ei cea nouă. Stătea minute în şir cu ochii aţintiţi la muncitorii din ale căror mîini se năştea noua ei locuinţă. Ca o umbră plăpîndă, mai dispărea după uşa bordeiului, se încălzea la sobă şi apoi, cu degetele calde, crăpa un lemn, întindea rufe pe sîrma din faţa bordeiului sau stătea aşa cuminte şi plăpîndă, aşteptînd pe un taburet. Prin părţile astea, timpul nu se contorizează în minute. Aici, orele trec cu fiecare scîndură aşezată pe culme, cu fiecare lovitură înfundată de ciocan care izbeşte cu patimă cuiele, cu fiecare centură ridicată la baza casei. Aici, timpul se măsoară în vremea bună şi în nori ce prevestesc furtuna. Din cînd în cînd, mai vezi femeile ieşind de prin corturi şi casele de scîndură, cu găleţi de apă sau copii în braţe, privind în albastru, ca nişte păsări care cercetează cerul. Caută furtuna care se ridică din spatele dealurilor unde se întinde Vadu Roşca. De acolo a venit prăpădul. Aici, oamenii nu sînt mai buni, nici mai răi. Dacă stau să mă gîndesc bine, nici nu ar trebui să le cunoşti numele. Toţi sînt la fel. Au aceleaşi gînduri şi au primit de la ajutoare acelaşi număr de plăpumi, perne, pachete cu săpun şi sticle de detergent. Poate că singurul lucru care-i diferenţiază este tovarăşul de viaţă, copiii şi animalul salvat după prăpăd. Blestemul lui Gigi pentru Bodu În tabăra de la Vulturu, televizorul şi radioul merg încontinuu. Domnul Dorin mai aduce ziare, pentru ca oamenii să vadă cum le priveşte ţara nenorocirea. Ca un medicament halucinogen adus şi administrat nenorociţilor din timp în timp. Tratamentul dă mereu rezultate bune. Oricine poate trece pragul şantierului, cu excepţia unui singur om care riscă să fie linşat, şi acela e Sebastian Bodu, preşedintele Agenţiei Administraţiei Fiscale (ANAF), "cel care a sărit la averea lu' domnu Gigi" - spune domnul Dorin. În seara cînd la televizor a apărut ştirea cu sechestrul pus pe averea "magnatului din Pipera", muncitorii şi oamenii l-au blestemat pe Bodu. S-au hotărît cu toţii să meargă la Bucureşti să facă dreptate: "Noi mergem în Capitală să-i luăm gîtu' lui Bodu". Aceeaşi minte şi aceeaşi poveste le găseşti în fiecare bordei. Aceeaşi ură, aceleaşi vorbe grele, blesteme împotriva celor de la Bucureşti. Minte sădită cu grijă de munca în şantier. Imobilizat la pat, nea Mircea face politică cu mîna aproape atinsă de rezistenţa roşie. Îi blestemă pe cei care nu vor să-i lase pe muncitori să-i termine casa. El ştie adevărul că l-a aflat de la inginerul Dorin, care stă mereu de vorbă cu domnu' Becali: "Noi sîntem prea mici ca să pricepem adevărul. Aşa olog cum sînt, dacă se hotărăşte... Uită-te la mine, domnule ziarist... Dacă lumea se hotărăşte să plecăm la Bucureşti, să-l susţinem pe domnul Gigi, eu merg. Îi dau o cîrjă lu' Bobu ăla ca să se înveţe minte, să nu se mai ia de oamenii buni care vor să ne ajute". Afară s-a întunecat de-a binelea. Casele stau ca nişte stihii cu gurile deschise. La cîţiva metri depărtare, în jurul unui foc, cîteva umbre vorbesc şi-şi freacă mîinile în văpaia focului. În satul lui Gigi Becali e linişte numai noaptea. În dreptul a douăsprezece case în construcţie, din cele o sută ridicate, oamenii şi-au ridicat bordeie. Trebăluiesc la noile case, alături de muncitori, şi aşteaptă un semn de la domnul Becali, dacă să se îmbarce sau nu în autobuze cu direcţia Bucureşti.

Mai multe