Şase luni concediu pentru stres

5 august 2011   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Trezit la 6. Pregătit copilul pentru şcoală. Soţul, pentru serviciu. Dat de mîncare la pisici. Aerisit prin casă. Mici nimicuri. Zi de zi. La 8, ieşit pe uşă. Cu maşina – din Titan pînă dincolo de Băneasa. O provocare. Zi de zi. Serviciu. Întîlniri. Pauze scurte. Deadline-uri. Proiecte.

Pe seară, traversat Bucureştiul înapoi. Din Băneasa pînă-n Titan. O provocare. Ajungi acasă – după orele 20. Un pahar de vin. Culcat. A doua zi – de la capăt.

„Recunosc, e un fel de a-ţi distruge viaţa asumat!“

Carmen are 45 de ani. Este o femeie firavă, poartă ochelari, şi are o sensibilitate pe care cu greu te lasă să o ghiceşti. N-ai zice că „duce-n spate“, de ani de zile, programul „asumat“. Glumeşte, spunînd că are program de bărbat şi femeie, în acelaşi timp. Sînt curioasă să ştiu dacă se întreabă uneori cum rezistă. „Nu, dar mă gîndesc permanent ce să fac ca să nu cedez. De exemplu: zilele trecute am fost să eutanasiem pisica surorii mele. Nu era în plan. Am întîrziat la un training. M-am dus doar în pauză să plîng, căci nu poţi rămîne insensibil, apoi au reînceput discuţiile cu partenerii de consorţiu, iar am plîns în pauză… Însă acest eveniment nu trebuia să mă perturbeze prea mult, pentru că aveam treburi de făcut şi nu m-ar fi iertat nimeni dacă nu le făceam. Singura preocupare în tot ce fac e să nu cedez. În locul în care muncesc eu, au cedat pînă acum patru persoane. Eu nu-mi permit să cedez pentru că am obligaţii – familia şi tot ce trebuie să duc în spate! Norocul meu cred că este faptul că descopăr la mine o capacitate de a mă adapta la stres, de a-mi asuma dificultăţile şi de a accepta că în viaţă trebuie să faci mai curînd ce trebuie făcut, şi nu neapărat să cauţi să fii fericit. Un pic de experinţă, un pic de anduranţă…“

Aşadar, pe primul loc e jobul. Îmi spune că celelalte griji nu pălesc, dar se obiectivează un pic faţă de ele. Faptul că fiica ei are examen anul acesta, moartea cuiva drag – nu o lasă indiferentă, dar le priveşte ca lucruri care fac parte din viaţă şi peste care va trece oricum! Weekendul o prinde pe Carmen cu toate treburile casei, care trebuie şi ele făcute: cumpărături, mîncare, curăţenie. Extrem de rar se vede cu prietenii. Extrem de rar înseamnă de trei ori pe an, iar atunci întîlnirile sînt programate cu săptămîni înainte.

Singurul lucru pe care spune că poate să-l facă împotriva stresului este o lună de concediu pe an. „Ne pregătim concediul cu luni înainte, ca totul să fie foarte bine organizat. E o lună în care mergem în lume, să vedem cum trăiesc alţii, să vedem locuri frumoase şi – ceea ce este cel mai important! – să uităm că sîntem angajaţi. În concediu realizez ce om bun sînt, ce membru activ al societăţii pot fi! Mă bucur de natură, de o piesă muzicală… În viaţa de zi cu zi, adică sub stres, aceste lucruri sînt foarte departe!“

„N-aş putea trăi fără stresul de a fi o mamă bună“

Povestea următoare poate începe aşa: Trezit peste noapte. Încălzit laptele. Învelit copiii. Verificat dacă cel mic mai are febră. Făcut mîncare. Cu grijă. Fără prăjeli şi fără grăsimi. Îmbrăcat copilul mic. Cel mare trage de tine. Nu-şi găseşte jucăria preferată. Apoi vrea la baie.

Mona îşi trăieşte viaţa între treburi şi griji (aparent) mici şi multe, care-i umplu existenţa şi sufletul. „Cu cît eşti mai responsabil, mai conştient de anumite lucruri, cu atît eşti mai stresat. Înainte să am copii, nu m-am gîndit cum o să fiu eu ca mamă. Avînd în vedere cît mi-am dorit, eram convinsă că o să fiu o mamă perfectă. Sau aproape! Apoi, pentru că deseori nu reuşesc să fiu aşa cum mi-am propus, încep să-mi fac griji: Dacă n-am procedat bine? Dacă nu reuşesc să le dau copiilor mei o educaţie aşa cum trebuie? Dacă nu le dau suficientă libertate? Dacă îi ocrotesc prea mult?... Cînd mă gîndesc ce le dau de mîncare, citesc etichetele… şi ăsta e un stres!“

Mona nu mai aminteşte de zilele în care unul dintre copiii ei este bolnav! Sînt zile în care albeşte, la propriu! Dar spune că n-ar putea trăi fără „motivele acestea de stres“. Nu concepe să lase copiii la bunici, ca să doarmă cu soţul, sau să plece în vacanţă. „Acest «stres» nu mă face să mă simt aşa rău. Poate doar mai obosită, poate n-am grijă de soţul meu sau de mine, aşa cum ar trebui! Dar sînt alte lucruri mult mai frumoase care compensează ceea ce «pierd».“

Cel mai mult, Monei îi place să stea cu copiii, iar cel mai mare stres este acela că poate nu le acordă suficientă dragoste şi atenţie. E şi acesta un stres. Un altfel de stres.

„Aoleo, ce ne facem?“

„Oboseală! Nervi! Sîntem terminaţi de nervi şi de muncă! Uite, din cauza la bani! Salariile mici, servicii nu e, toate scumpe, ne-au tăiat şi ajutoarele… Toate astea e un stres şi poţi să înnebuneşti! S-o iei razna! Ajunge la creier, faci un şoc şi din cauza asta moare lumea! Ăsta e stresul: gîndurili şi amărăciunea!“ Într-un microbuz care mă duce spre Tîntava, în judeţul Giurgiu, nu m-am abţinut să nu întreb o femeie care se întorcea cu găleţile goale de la piaţă (vînduse căpşune) ce crede ea că e stresul. Se spune că la ţară oamenii sînt mai puţin stresaţi, dar femeia mă contrazice. „Cum poţi să dormi liniştit cînd ştii că, dacă nu vinzi căpşunile, n-ai ce să pui pe masă a doua zi? Şi dacă mai vine şi o ploaie mare, se duce totul pe apa sîmbetei! Sau dacă nu plouă!! Nici aşa nu e bine!“

Pe de altă parte, în ultimii ani, tot mai mulţi oameni de la ţară vor să trăiască la fel ca la oraş. Să-ţi „tragi“ apă în curte sau să cumperi o maşină de spălat devin „investiţii“ care-ţi dau dureri de cap – aveam să aflu de la Ninel, pe care l-am vizitat la Tîntava. Ninel le simte pe pielea lui, cînd pe 20, în fiecare lună, vine pe strada lui funcţionara de la bancă să încaseze rata. Apoi mai e faptul că la ţară nu mai poţi trăi doar din munca cîmpului.

La piaţă totul se vinde – dacă se vinde! – pe un preţ de nimic. Aşa că ai nevoie de un serviciu. Iar aici, pentru Ninel – şi nu numai! – începe aventura: „Eu sînt conducător auto. Lucrez la o firmă care, atunci cînd are bani de motorină, nu are curse, cînd are curse, nu are bani de salarii. Nu ştiu niciodată dacă, atunci cînd vine ziua de salariu, o să mai şi primesc nişte bani, şi niciodată nu ştiu cît primesc! Singurele certitudini sînt – aşa cum v-am spus – ziua de 20, cînd vine funcţionara de la bancă să încaseze rata, şi ziua de 15, cînd vine factura la lumină. În rest: cauţi de lucru în altă parte! Suni şi ţi se spune… «A! tocmai s-a ocupat! Dacă veneaţi ieri…» Eh, cum să n-o iei razna? Sau, te duci la o firmă şi ţi se spune «Vă sunăm noi!». Şi te duci acasă cu speranţă, şi aştepţi o zi, două, trei… pînă-ţi dai seama că aştepţi degeaba!“ Ninel, un bărbat robust şi plin de viaţă altădată, se simte la 44 de ani, ca un „hibrid“, adică pierdut între două lumi: comunismul – în care a crescut, şi capitalismul – în care nu-şi găseşte locul. „Bîjbîim între două lumi! Eu mă uit la vecinii mei de la ţară: pe vremuri, lumea era veselă, satul – înfloritor... nu era stresul de azi! Acum toţi sînt încrîncenaţi de zici că vine apocalipsa! Pe vremea lui Ceauşescu era stresul că nu-mi place să lucrez pe basculă. Nu-i nimic, mă duceam să lucrez pe Aro! Sau mă făceam strungar! Dar într-o săptămînă aveai unde să te duci. Acum... stăm acasă două generaţii: eu cu nevastă-mea şi băiatul cu nevasta. Stăm şi jucăm table că nu găsim de lucru. Cum să nu o iei razna? Bunică-mea, care a trăit 75 de ani, a avut trei copii, o mai bătea şi bărbatul, muncea de dimineaţa pînă seara, dar eu n-am văzut-o o dată stresată sau nervoasă. Ea zicea mereu: «Las’ că o facem şi pe asta, las’ că şi mîine e o zi! » La noi, cuvîntul de ordine e «Aoleo!» «Aoleo, ce ne facem?» «Aoleo, încotro o luăm! »“.
Îl privesc cu simpatie pe Ninel şi-mi pare rău că prea s-au adunat toţi norii deasupra lui! Mă întreb dacă nu cumva un psiholog l-ar ajuta. „Să zică lumea că-s nebun?“ (rîde!) „De unde bani pentru psiholog? La noi, la ţară, şi sala de sport, şi psihologul sînt la butic. La birt. Zici: «Bă, hai să bem ceva de supărare!» Şi bei! Pe datorie! Eu, dacă aş avea un salariu decent, fi-miu la fel – să-mi permit două zile la mare, ca pe vremuri, cînd îmi luam prietenii cu maşinile, cu cortul, şi eram fericiţi! – m-aş de-stresa singur!“

Stresul altora


Despre englezi se spune că au un calm proverbial. Christian Mititelu a trăit la Londra mai bine de 30 de ani. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată nervos (iar asta nu cred că se datorează în special anilor petrecuţi pe insula britanică). Căci, cu siguranţă, şi englezii au motivele lor de stres.

„Acolo concurenţa este acerbă. Concurenţa pentru a găsi o slujbă mai bună, pentru a fi performant, pentru a merge la universitate, e mai greu şi se plăteşte foarte mult. Însă, temperamental, englezii s-ar putea să fie mai puţin înclinaţi spre stres, sau există un anume fel de disciplină, care vine din educaţie, şi care îi face să se exteriorizeze mai puţin.“
Există, însă, o diferenţă mare în ceea ce priveşte motivele de stres. În Anglia, ca şi în alte ţări occidentale, relaţia cu autorităţile, de exemplu, este rareori un motiv de stres. „În România este încă o problemă cu atitudinea autorităţilor şi cu birocraţia. La fel şi în cazul serviciilor: funcţionarul este ori excedat, ori urîcios, ori plictisit. De multe ori, un funcţionar te pune la punct, te ceartă, în loc să te ajute. În Anglia, funcţionarii sînt îndrumaţi şi selectaţi să se comporte cît mai amabil cu publicul, pentru că sînt plătiţi din banul public şi sînt acolo să te ajute.“

Iarăşi, în Finlanda motivele de stres sînt diferite. Ţară nordică fiind, se confruntă cu iarnă lungă, aproape şase luni pe an, în două dintre ele fiind întuneric şi în timpul zilei, în special în partea de nord a ţării. Nu e deloc uşor să te ţii departe de depresii, sinuciderile sînt frecvente, iar rata divorţurilor e ridicată. Dar finlandezii se plîng din ce în ce mai mult de burn out sau, altfel spus, „sindromul arderii complete“ – o stare de epuizare, atît fizică cît şi psihică. E, de fapt, numele pe care medicii din anumite ţări l-au dat, mai nou, stresului. În special stresului generat de strădania de a fi cel mai bun, într-o societate a competiţiei.

Kimo Sarlin, jurnalist la Helsinki, spune că, dacă medicii pun diagnosticul burn out, soluţia este: o vacanţă care poate ajunge pînă la şase luni pe an. După şase luni eşti alt om, dar şi întoarcerea la muncă e o adevărată provocare.  Verianta audio poate fi ascultată  la  www.romania-actualitati.ro/ viata_ca_un_stres-30433

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio România.

Mai multe