Sărăcia este bună

Acest text nu conține decît două idei și o poveste. Una dintre idei e limpede încă din titlu, iar pe cealaltă, la fel de contraintuitivă, o păstrez pentru final, așa că încep cu povestea.

În vara asta (e vorba de 2015), cineva a vrut să cumpere teren agricol. Cineva-ul e dintr-o țară cu bani mulți și pămînt puțin, iar ca să fie sigur că treaba se face cum trebuie, a angajat patru oameni, adică un șofer, un expert, o traducătoare și pe mine. E clar ce făceau primii trei: șoferul șofa, expertul evalua cu ochiul lui de expert loturile propuse spre vînzare, iar traducătoarea îi traducea expertului toate vorbele de seamă pe care i le spuneau oamenii locului (în general, minciuni). Eu nu făceam nimic, eram un fel de prooflistener* – meserie care nu există, am inventat-o ca să explic ce căutam acolo: prezența mea trebuia să fie o garanție că expertul nu pune la cale vreo coțcărie cu traducătoarea și cu autoritățile locale, iar cineva-ul să se aleagă cu pămînt prost, supraevaluat, și cu vecini hoți. Eu zic că m-am străduit să-mi merit banii (apropo, luați la negru), dar asta se va vedea pe parcursul următorului cincinal, nu acum!

Județele pe care le-am parcurs astfel au fost, de la vest la est, Olt, Teleorman, Giurgiu, SAI, Călărași, Ialomița și Buzău; evident, e vorba de niște sate relativ izolate, foarte puține la număr, dacă stau să mă gîndesc, dar experiența m-a traumatizat. Recunosc cinstit, nu eram pregătit pentru întîlnirea cu cealaltă Românie; poate că problema e la mine, c-oi fi eu mai mămăligă, sau poate că traiul în orașele mari ne mancurtizează în sens invers, dar tot ce pot să spun e că cealaltă Românie nu e-n România, nu-i în Europa și nu prea este pe planeta noastră. Pare mai degrabă un decor de film SF, o butaforie, o distopie, o… spuneți-i cum vreți, dar pe mine m-a lăsat mai mut decît e rața mută.

Odată întors în București, m-am dus la ANPIS (Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială), instituția care se ocupă de asistații social, ca să-mi lămuresc în cap următoarele întrebări despre acești oameni de cîmpie: cîți sînt? Ce mănîncă (mai exact, „Din ce bani mănîncă?“)? Din ce bani beau (ce, cît și cînd beau am văzut)? Cum trec peste iarnă? Care este structura bugetului unei „gospodării“ de asistați? Cine se ocupă de ei, cine-i păstorește? Altcineva decît cîrciumarii, adică!

Cu foarte multă amabilitate, ANPIS mi-a pus la dispoziție următoarele informații: sînt peste un sfert de milion de persoane care primesc VMG (Venit Minim Garantat), iar suma pe care statul o cheltuiește lunar este de circa 116 milioane de lei (drepturi curente, adică VMG-ul „chior“), plus „alte plăți“. Județele campioane sînt Bacău, Buzău, Galați, Teleorman și Vaslui, cu aproximativ 11.000 de vemegiști fiecare, dar Oscarul merge la județul Dolj, care a reușit anul acesta saltul peste pragul psihologic: 15.000 de oameni fără căpătîi**! În subsolul clasamentului se zbat județe ca Timiș (1961), Tulcea (2341), Caraș-Severin (2590), Bistrița-Năsăud (2771), Sălaj (2980) și Covasna (2993), iar lanterna roșie e cine altcineva decît Bucureștiul, cu 341 de persoane asistate (n-am pile la ANPIS ca să-mi bag și eu dosarul, să fim măcar 342!). Datele sînt de pe primul trimestru din 2015, iar ca să nu se supere nimeni, le dau și pe regiuni: Nord-Est, 49.144; Sud-Muntenia, 49.700; Sud-Est, 41.613; Sud-Vest Oltenia, 40.793; Vest, 11.794; Nord-Vest, 26.227; Centru, 31.337; București-Ilfov, 2080. Încerc să înăbuș în mine vocea patriotului naționale, dar trebuie să remarc cît de strînsă e lupta pentru titlu între cele două regiuni istorice care-au reușit Unirea cea Mică de la 1859. Cifrele seci să le interpreteze alții, eu doar observ puritatea etnică și religioasă a primelor clasate.

Aceste cifre seci nu explică însă cum reușește să trăiască un om cu 140 de lei pe lună, cît e VMG-ul. Serios, cum?! Poate doar cu pîine și apă, deși foarte mă-ndoiesc; dar i am văzut petrecîndu-și zilele la cîrciumă, înșirînd țuiculițe, berici și țigarete. Din nou, cum? Mai exact, cu ce bani? Explicația stă în acele „alte plăți“, cum mi-a explicat doamna directoare de la ANPIS. Este vorba de: alocația de stat pentru copii (1.342.826.084 de lei, bani de la buget pentru trimestrul I din 2015); indemnizație pentru creșterea copilului (791.148.352 de lei); stimulent de inserție pentru perioada de creștere a copilului (back-to-work bonus, 112.298.740 de lei); alocația pentru susținerea familiei (267.701.871 de lei); alocația lunară de plasament (158.346.549 de lei); ajutoare de încălzire (122.939.224 de lei, distribuiți către 320.476 de persoane, dintre care numai 50.499 se încălzesc peste iarnă la foc de lemne). Cu alte cuvinte, un asistat isteț are patru copii proprii și personali (alocația pentru susținerea familiei se acordă diferențiat în funcție de numărul de copii, dar pînă la „4 copii sau mai mulți“), mai ia cîțiva și-n plasament, are grijă ca ei să se ducă la școală, ca să nu piardă alocațiile, și-și face un dosar beton, ca să aibă parte de toate „alte plățile“ de mai sus. Dosarul nu și-l face singur, i-l face asistentul social al satului sau al comunei, angajat al Primăriei, care adună următorul purcoi de acte, pentru fiecare vemegist în parte: carte de identitate; certificat de căsătorie; certificate de naştere ale copiilor; hotărîre definitivă de încuviinţare a plasamentului familial al minorului; talon şomaj; talon alocaţie de stat pentru copil; adeverinţa de elev în care se specifică dacă beneficiază de alocaţie de stat; talon pensie; decizie pensie; cerere şi declaraţie pe propria răspundere; acte doveditoare privind componenţa familiei şi veniturile realizate. Numai cînd mă gîndesc cît s-a muncit în județul Dolj ca să fie alcătuite, piesă cu piesă, dosarele a peste 15.000 de oameni, mă ia cu vertij! Hai, că asistentul social, ca asistentul, s-a distrat și el mergînd din poar­tă-n poartă, leorpăind prin noroaie, lătrat de cîini și fugărit cu ciomagul de cîte-un asistat, nemulțumit că vecinul lui a „luat“ mai mult… dar primarul, primarul?! Cît stres pe el să distribuie muntele de bani venit de la ANPIS… și pentru ce? Pentr-o leafă pîrlită de bugetar!

Cu toate aceste artificii, dacă nu mun­­cește, o familie nu poate su­pra­viețui nici măcar vara, ca să nu mai vorbim de trecerea iernii. Așa că, de obicei, copiii, fie proprii, fie „încredințați în plasament“, sînt trimiși la munca cîmpului ca zilieri și hrăniți o singură dată, seara (în ­rest, „se descurcă“); doamna și stăpîna casei muncește și ea în aceleași condiții („bani, țigări, mîncare de trei ori pe zi și o juma’ de rachiu seara, să duc la bărbat“), dar e plătită cu o sumă ceva mai mare: copiii primesc între 10 și 30 de lei pe ziua de muncă, femeia cam 50, în funcție de cutuma locală. Dacă dumnealui asistatul catadicsește să ia sapa-n mînă, pentru o zi, două sau trei (niciodată mai multe), tariful său este de 100 de lei la zi („Să nu zic 150, da?“), pentru că, în mod ciudat, se consideră că face treabă mai temeinică decît nevastă-sa (eu am văzut exact contrariul, dar cutuma e cutumă!).

Chestia cu „sărăcia este bună“ nu mi-a venit mie-n cap (eu n-am idei economice de nici un fel, că dac-aveam, acum eram bogat, nu ziarist!), ci mi-a spus-o Andy, expertul din țara cu pămînt puțin (nu-l cheamă Andy de-adevăratelea, evident). Redau în continuare ideile lui, cît mai compact formulate, astfel încît eventuala mea contribuție (neintenționată) să fie minimă: „Este foarte bine că acești oameni sînt atît de săraci. E un mare noroc pentru România. Sărăcia extremă grăbește mobilitatea socială. Dacă ar putea trăi neasistați din agricultură, s-ar agăța de acest mod de viață și urbanizarea s-ar întinde pe mai multe generații. Fiind însă și săraci, și alcoolici, și lipsiți de orice șansă, nu au absolut nimic de oferit copiilor, nici un model, nici un orizont, nimic. Iar orașele voastre mari progresează destul de repede. Pentru copii, ele vor fi irezistibil de atractive, nimic nu-i va putea opri să plece. Satele acestea vor muri, toate. Sărăcia lor este foarte propice, atît pentru viitoarea integrare a copiilor în piața reală a muncii, cît și pentru concentrarea terenurilor agricole în exploatații mari, rentabile. Guvernul vostru procedează stupid neinvestind în educația acestei generații, dar odată ajunși în orașe, copiii se vor educa singuri, cu ajutorul aplicațiilor telefoanelor mobile. Cel mai greu vor învăța să se dezvețe de furat, ceea ce părinții lor nu vor învăța niciodată“. M-am enervat și i-am zis lui Andy că, dacă tot e-așa deștept, să-i explice Guvernului nostru care e soluția, ce trebuie făcut ca asistații să se reintegreze, să aibă un rost în viață, să nu se mai tîrîie de la o iarnă la alta, de parcă ei n-ar fi oameni. „Nu există soluție. Sînt condamnați (doomed). Am văzut această situație în toate țările în care am lucrat. Au fost încercate multe abordări. Indiferent de bugete, toate programele au eșuat. Dacă ar fi reușit, măcar parțial, ar fi în­tîrziat o evoluție socială inevitabilă și ar fi fost rău pentru afaceri. Cu cît guvernele se implică mai puțin, cu atît mai bine.“ I-am atras atenția să nu mai vorbească așa în România, că se pune lumea cu bătaia pe el, dar nu l-am impresionat, mi-a zis că a doua zi are avion și mi-a repetat, ca să-mi intre-n cap cealaltă (a doua și ultima) idee: „Asistații sînt irecuperabili“.

* prin analogie cu respectabila (dar prost plătita) meserie de proofreader.

** mi s-a atras atenția că termenul corect este „precariat“, nu „oameni fără căpătîi, asistați, vemegiști, săraci, alcoolici etc“. Se poate. Este un termen mai nou, încă nu l-am asimilat, deși fac eforturi în această direcție.

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.