Să fie lumină!
– O poveste despre voluntariat şi despre cum putem schimba lucruri. Sau vieţi –
Ţara e împînzită de localităţi mici, izolate, în care de-abia ajung drumurile, darămite lumina sau Internetul. Sînt localităţi în care mai trăiesc cîteva familii, în case risipite pe cîte o coamă de deal sau un vîrf de munte. Poate că mulţi dintre noi am descoperit întîmplător, în drumeţii, astfel de locuri şi oamenii care trăiesc acolo. Cu siguranţă, ne-au plăcut. Natura e minunată, casele tradiţionale, oamenii pitoreşti. Am făcut poze, am plecat mai departe.
La început, Iulian Angheluţă a descoperit şi el întîmplător localităţi fără lumină . Apoi, a început să le caute.
Mai întîi a fost Ursici. Satul se află în Hunedoara. Dacă urci la pas din Luncani, faci mai bine de două ore. Cei patru copii din sat fac drumul în fiecare săptămînă, cînd se duc la şcoală, la Boşorod (comuna de care aparţin Ursici şi Luncani). Numai că o iau pe scurtături şi ajung mai repede. La Ursici locuiau în 2010, cînd Iulian a ajuns acolo, 14 familii. Fără lumină, fără biserică, dispensar, magazin sau şcoală. Cîndva era şi şcoală, dar a fost închisă pentru că nu mai erau nici copii, nici învăţător. Iar seara, în fiecare casă se aprindeau lămpile cu gaz. Însă, dacă ieşeai în pragul casei, după lăsarea întunericului, cît vedeai cu ochii, nu zăreai nici o lumină. Cea mai apropiată casă e la mai bine de o jumătate de oră, timp în care urci, cobori, o iei la stînga printr-un lăstăriş sau treci pe lîngă o rîpă care se cască la marginea drumului pe care nu te întîlneşti cu nimeni.
Iulian a ajuns în Ursici cu nişte prieteni de la un grup de off-road. După o vreme s-au întors cu ceva ajutoare. Numai că Iulian nu s-a oprit aici. A vrut să aducă lumina în satul răsfirat pe muntele Şureanu. Aşa că a înfiinţat un ONG: Free Mioriţa. Lucra într-o firmă de publicitate şi a ştiut cum să-şi promoveze ideea. A făcut tricouri şi alte materiale promoţionale, a participat la diferite tîrguri, iar în scurt timp a găsit un sponsor dispus să dea toţi banii pentru cele 14 panouri solare care au fost montate la Ursici. În septembrie 2013, împreună cu mai mulţi voluntari, s-a dus şi a montat panourile. Satul a devenit astfel prima localitate din România luminată cu panouri solare.
După „
“ a urmat „Lumină pentru Ineleţ“. Ineleţ este un sat din Mehedinţi, în Munţii Cernei. Ajungi acolo urcînd o scară din lemn, lungă de 30 de metri, sprijinită pe o stîncă. Localnicii o numesc „Scara lui Dumnezeu“. Iulian a văzut la televizor un reportaj despre acest sat izolat şi a mers la Ineleţ. Acolo trăiesc cam 100 de oameni, în 47 de case risipite – la fel ca la Ursici – pe creste sau pe văi. Satul are şi o biserică, şi o şcoală la care învaţă 3 copii. De data aceasta, Iulian a ales să ducă lumina la şcoală. O şcoală cu trei încăperi: sala mare de clasă – ca un depozit, o cămăruţă de 3 pe 4 în care învaţă cei trei copii şi odaia învăţătorului.
Aşa că, a urmat din nou o campanie de promovare, din nou găsirea unui sponsor. Iar în aprilie anul trecut, însoţit tot de un grup de voluntari, Iulian a dus la şcoala din Ineleţ panouri solare şi calculatoare. Tot echipamentul a fost cărat pe Scara lui Dumnezeu. Adică: patru panouri solare, două acumulatoare, becuri LED cu consum redus, cabluri şi întrerupătoare, chiar şi cele patru calculatoare (trei pentru copii şi unul pentru învăţător) precum şi două imprimante, alb-negru şi color. Iulian spune că a instalat pe calculatoare şi softuri educaţionale pentru ca cei trei copii din clasa I să înveţe mai uşor aritmetica şi chiar limba engleză. „Pentru acasă, le-am dat enciclopedii şi cărţi care sperăm să le aprindă imaginaţia şi dorinţa de a cunoaşte lumea.“
Iulian povesteşte, de fiecare dată cînd are ocazia, despre bucuria celor cîţiva copii de a descoperi pe monitor lucruri despre care nici nu ştiau că există. De exemplu, Marea Neagră. O văzuseră într-o singură fotografie, veche, alb-negru.
Lui Iulian îi place să afle şi poveştile oamenilor care trăiesc prin satele fără lumină. Spune că oamenii rareori se plîng şi că au găsit întotdeauna soluţii. Fără lumină, fără poduri sau drumuri. La Ursici, de exemplu – unde am ajuns şi eu, înainte de sosirea panourilor solare – cel puţin două din cele 14 case aveau un generator, dar îl foloseau foarte rar, pentru că era destul de scump. În prima casă din sat, a familiei Adam, exista şi un televizor. Dar pentru că se uitau la el doar din cînd în cînd, nici nu-i cunoşteau pe cei care „apăreau pe sticlă“. Casa celeilalte familii cu generator, familia Bărbuţ, era singura din sat care avea la vremea aceea gresie şi faianţă. Şi singura din sat care avea WC-ul în casă, „ca la oraş“. Au cărat gresia şi faianţa cu calul, de jos, din Boşorod. Cum spuneam, au găsit întotdeauna soluţii.
Aşadar, după „Lumină pentru Ursici“ şi „Lumină pentru Ineleţ“ a urmat … „Lumină pentru România“. Vara anului trecut a fost pentru Iulian Angheluţă o continuă călătorie. El îi spune proiect eco-socio-cultural. Eco, pentru că întreaga călătorie a fost cu bicicleta, socio – pentru că a aflat problemele oamenilor pe unde a trecut şi cultural – pentru că a fost şi o ocazie să descopere obiceiurile din diferite zone ale ţării. Principalul scop al călătoriei a fost, însă, acela de a găsi localităţile neelectrificate din România. O călătorie care a durat 6 luni. Mai exact, 169 de zile timp în care a străbătut pe bicicletă peste 8000 de kilometri. Călătoria a început pe 27 aprilie, în Bucureşti, la kilometrul 0. Din Bucureşti, a luat-o spre est... Olteniţa, Călăraşi, Vama Veche... Lista e lungă, dar cuprinde şi Balcic, Chişinău, Cernăuţi.
De cîte ori a putut, Iulian a postat pe pagina de Facebook „Free Mioriţa“ fotografii şi impresii din călătoria lui de 169 de zile. Mulţi l-au urmărit pe Internet, aşa cum am făcut-o şi eu. Uneori, posta fotografii cu oameni pe care i-a întîlnit şi cu o scurtă poveste. Tanti Maria, de exemplu, este o femeie de 60 de ani, din satul Budeşti, judeţul Bistriţa Năsăud. A găsit-o în bucătărie, pregătind bulionul. Cît priveşte lipsa luminii, om gospodar, Tanti Maria nu a mai aşteptat autorităţile, s-a împrumutat, şi şi-a montat un panou fotovoltaic. „Apăi“ – spunea ea – „ne trebuie lumină pe lumea asta, că pe ailaltă ne-om odihni“. În Botoşani, a întîlnit un bărbat căruia medicii i-au amputat picioarele, în urma unui accident de circulaţie. Bărbatul a fost electrician la viaţa lui şi, culmea, a dus lumina în multe case. El trăieşte acum şi fără picioare, şi fără lumină. Alteori, vedetă în pozele postate pe Facebook era bicicleta lui Iulian, adică Mioriţa, care apare, precum piticul din
, in diferite locuri : „Mioriţa la Coloana Infinitului“, „Mioriţa la Cazane“, sau la Mînăstirea Curtea de Argeş. E clar că toată călătoria a fost o aventură, dar nu o joacă. Iulian a ţinut un fel de jurnal, în care şi-a notat unde a ajuns, cu cine s-a întîlnit, cine l-a ajutat, cine l-a găzduit şi aşa mai departe. I s-a întîmplat să descopere localităţi care nu apăreau pe nici o hartă sau despre care nimeni nu ştia nimic. A dormit în hambare, în cort sau într-un pat cald, atunci cînd oamenii pe la care ajungea i-l ofereau. Uneori, l-au însoţit pe bucăţi de drum alţi biciclişti, localnici sau copii. A fost, spune el, şi o modalitate de a descoperi România altfel. „Nu a fost uşor, pentru că am văzut multă sărăcie şi multă tristeţe. Am văzut oameni bătrîni, singuri şi foarte săraci. Mi-e teamă că pe unii dintre ei e posibil să nu-i mai prind în viaţă, cînd o să ne întoarcem la ei cu panouri solare“.
Pe unde a trecut l-au aşteptat diverşi ziarişti. Se aflase deja de aventura lui! Toată vara s-a scris despre el. I s-a spus „omul care aduce lumina“, „omul cu pedala“, „cavalerul luminii“… şi aşa mai departe. Este, de fapt, un tînăr ONG-ist, licenţiat în ştiinţe juridice şi în comunicare şi relaţii publice.
Odată întors acasă, Iulian va pune cap la cap tot ce a descoperit în călătoria lui. Va face o hartă cu localităţile unde trăiesc oameni fără lumină. „O hartă a luminii în România.“ Trebuie să găsească din nou sponsori şi să se întoarcă în satele neelectrificate, poate cu panouri solare, aşa cum a făcut la Ursici sau şi cu calculatoare pentru şcoli, aşa cum a făcut la Ineleţ. Însă, spune el, prioritari sînt copiii care trăiesc şi învaţă fără lumină. Şi pentru că în călătoria lui de astă-vară a găsit şi trei şcoli fără lumină, s-a hotărît să se întoarcă mai întîi acolo, printr-un alt proiect: „Lumină pentru ultimele 3 şcoli neelectrificate din România“. A ajuns la începutul lui februarie în două dintre ele. Este vorba de şcolile din Cruhla, judeţul Suceava şi Poienile de sub Munte, judeţul Maramureş, care au primit deja instalaţii fotovoltaice, calculatoare şi imprimante. La cea de-a treia, din Dobraia, judeţul Caraş-Severin, va ajunge spre sfîrşitul lunii. Toate aceste şcoli sînt în zone de munte, cu acces dificil, iar copiii merg zilnic kilometri întregi prin pădure pentru a ajunge la şcoală. În total, în cele 3 şcoli, sînt 27 de copii.
Sînt convinsă că povestea va continua.
Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio EuropaFM.
Foto: A. Becheru