România, la firul ierbii - micii producători -

Saschizul este un loc cunoscut presei, în primul rînd datorită deselor vizite ale prinţului Marii Britanii, Charles de Wales, prinţ văzut şi adoptat de către săteni ca fiind nu moştenitorul tronului, ci unul de-al lor. "E aşa, mic de statură" " răspunde un localnic la întrebarea standard: "cum e prinţul?", care, apropo, mai e şi "curios" şi "dornic să înveţe tot felul" şi "foarte prietenos". Mai e cunoscut Saschizul şi gurmanzilor care îşi caută arome rare pe la tîrgurile de desfacere a produselor tradiţionale. Satul, aflat la cîţiva zeci de kilometri depărtare de Sibiu, este unicul producător al celebrei dulceţi de rubarbă (rabarbă, cum îi spun sătenii) sau, mai nou, al murăturilor picante " reţetă unică, după cum o laudă micii producători. Cine sînt însă aceşti mici producători şi ce îi mînă pe ei în luptă? Dorinţa de îmbogăţire, de exploatare a unui teren încă virgin, descoperit, paradoxal, de către străini, înaintea indigenilor? Deşi încuviinţează că străinii i-ar fi ajutat să-şi redescopere potenţialul şi să-l valorifice, dorinţa de îmbogăţire, de "exploatare" este respinsă cu vehemenţă de către ei, oameni pe care probabil ar fi nepotrivit să-i numesc "mari patrioţi", dar pe care, cu siguranţă, aş fi îndreptăţită să-i număr printre puţinii patrioţi adevăraţi. Pentru că sînt oameni care realmente îşi iubesc pămîntul. Aici găseşti poveşti despre cît de bine e să fii la tine acasă, poveşti fără exagerări patetice sau interese politice, despre locuri şi oameni şi bucuria de a trăi într-o simplitate arcadiană. Sînt oameni "simpli", de-ai casei, în marea lor parte tineri, dintre cei care au decis să nu dea vrabia din mînă, adică să migreze spre oraş sau înspre Occident, ci au rămas aici, în locurile natale, în casele strămoşilor, pe care, în loc să le upgradeze cu tot soiul de brizbrizuri comerciale, au decis să le valorifice laolaltă cu tradiţiile. Sînt oamenii care au reuşit să re-conştientizeze adevăratele valori pe care România încă le are, la firul ierbii. Rubarba şi descoperirea Saschizului Cu aproape 20 ani în urmă, Saschizul era un sat aproape părăsit, răvăşit după Revoluţie de plecările masive ale saşilor (populaţie majoritară) spre o lume mai bună, spre tărîmurile făgăduinţei traiului occidental. În scurt timp, din cauza economiei aflate într-o veşnică reformă, cu mulţi şomeri la activ sau cu oameni plecaţi prin străinătate la muncă, Saschizul se îndrepta spre condamnarea unei istorii neiertătoare, spre intrarea într-o poveste care ar fi început astăzi cu "a fost odată". Pînă într-o bună zi, pe la începutul anilor ’90, cînd un grup de englezi a poposit pe aceste meleaguri şi, gustînd din dulceaţa de rubarbă, inima le-a fost înlănţuită pe vecie de meleagurile pitoreşti. "Dar ce aveţi voi aici este o comoară!" " au exclamat englezii şi aşa a reînceput povestea Saschizului. Primarul ne povesteşte despre ADEPT, fundaţia înfiinţată de cei doi turişti. "Doreau să ajute zona care le-a plăcut în mod deosebit, iar aici au şi găsit deschiderea de care aveau nevoie. Pe atunci nimic nu se mişca în Saschiz, totul era mort, şi vă daţi seama că era cazul să se întîmple ceva, ca să nu rămînem înţepeniţi în faza aceea. Mi-au prezentat planurile lor: voiau să ajute oamenii, micii producători, fiind iniţial axaţi pe bio-diversitate şi producţie locală. Le-am spus din start: orice e spre folosul comunităţii e binevenit. Dacă însă ne dădeam seama că nu doreau ceva constructiv, ne-am fi retras. Au venit şi cu planuri de punere în valoare a diferitelor produse locale: dulceaţa, laptele, fîneţurile, lucruri pe care le avem de fapt prin toată România..." Şi evenimentele au început să se producă: s-a construit un centru de informare turistică, un centru de prelucrare a fructelor şi legumelor, toate axate pe tradiţii. "Singurul lucru care mă deranjează este că a trebuit să vină cineva din afară ca să ne pună în valoare lucrurile importante. Cînd vezi că oamenii ăştia vin cu drag să-ţi spună ţie ce comori deţii şi cum să le fructifici, te apucă un soi de tristeţe. Noi avem mii de organizaţii la nivel naţional şi nimeni nu face absolut nimic..." O bucătărie englezească pentru zeci de produse româneşti Ce au făcut mai întîi englezii? În primul rînd o bucătărie. Adică un centru de procesare a legumelor şi fructelor, cu tot dichisul normelor europene. Pe Marius Szilagy, managerul centrului, l-am cunoscut la locul faptei, testînd un lot de brînză maturată pentru comercializarea căreia aşteaptă încă aprobare. Centrul este o clădire special amenajată, accesul fiind permis doar cu halat, cu plasă de păr, cizme sau botoşi. "Înainte, fiecare gospodină îşi făcea gemul acasă şi nu avea nevoie neapărat de autorizaţii pentru a-l vinde. Acum, de cînd cu schimbarea legislaţiei şi avînd nevoie de o patalama conform căreia produsul a fost prelucrat în condiţii optime, femeile din sat vin, îşi fac gemul aici, după reţetele proprii, supravegheate din punctul de vedere igienico-sanitar. Produsele care ies de aici au un sigiliu care le atestă calitatea." În bucătăria propriu-zisă produsele intră pe o parte, pe o uşă împărţită în două. Iar oamenii, după ce se echipează, pe alta. Două sobe, una electrică, una pe gaz, permit producţia în paralel. Borcanele se spală, sînt uscate şi sterilizate într-un cuptor, după care, calde fiind, sînt umplute cu gem… "cea mai neplăcută fază, că îmi opăresc degetele" " mărturiseşte hîtru una dintre producătoare. Cele trei încăperi sînt delimitate printr-un soi de perdele grele, de plastic, bune izolante termic. "Dacă în bucătărie temperatura ajunge la 30 de grade, în părţile adiacente, temperatura rămîne neinfluenţată, poate şi 25 de grade. De asemenea, umiditatea nu intră în restul clădirii" " ne spune managerul Szilagy. Absolut tot mobilierul este din inox, importat din Anglia. "Paradoxal, acolo totul e mult mai ieftin. Iniţial şi borcanele le aduceam din Anglia, abia acum am găsit o firmă în România care le importă din… Germania." Banii sau viaţa? Anca Clugăr este unul dintre micii producători din Saschiz şi primul pe care l-am cunoscut. O tînără mignonă, care vorbeşte cu multă pasiune despre munca ei, o pasiune care îi transformă de fapt munca într-un soi de misiune. A reuşit de altfel să omologheze primele murături picante din România ca fiind produse tradiţionale. Ce sînt aceste murături picante? Tot ce cultivă la ea în grădină, ceapă, gogoşari, ardei gras, ardei iute. Toate tocate foarte mărunt, fierte cu sare şi opărite cu oţet… reţetă de la mama ei. "Murăturile au apărut după gemul de rubarbă. Mie dintotdeauna mi-au plăcut murăturile mamei. Gem face pe aici toată lumea. Ne-am gîndit să facem ceva la care eram mai pricepuţi. Ne cultivăm singuri legumele şi cum chiar ne place să le şi mîncăm, ne-am zis că asta este." Aşa că, în prezent, din toată zona Tîrnava Mare doar ei produc spre vînzare aceste murături picante, o delicatesă cum rar e dat să întîlneşti. "Mulţi fac acasă la ei, dar nu toată lumea fructifică produsul, or, eu sînt de părere că tot ce se cultivă în gospodărie natural trebuie valorificat." Mama? Reţeta pe care o făcea dintotdeauna a ajuns aşa vedetă? "Nu-i prea vine a crede. Dar asta se întîmplă cu majoritatea oamenilor de pe aici. Cînd văd că produsele lor pot fi catalogate şi vîndute ca fiind produse de lux." Murăturile se vînd, ca esenţele rare, în borcane mici, frumos etichetate, sub denumirea de "Casa de pe deal". De ce acest nume? "Pentru că aşa s-a numit dintotdeauna casa copilăriei, unde locuia bunicul meu." Anca vorbeşte mereu la plural, iar spunînd "noi", nu se referă doar la mama şi sora ei, ci şi la prietenul ei, Charlie Dalmasso, un tînăr francez născut într-un sat de lîngă Bordeaux, care a ajuns în România în urma unei burse ERASMUS. În primul rînd a ajuns la Cluj, apoi la Saschiz, unde a fost cucerit de locurile şi de oamenii de aici. "La mine, în Bordeaux pămîntul e galben" " ne povesteşte, într-o română uluitoare, francezul care după ce a studiat agronomia a avut ocazia să vadă mai multe ţări din Europa, însă inima i-a rămas în România. "Ne-am gîndit la un moment dat unde să ne stabilim. În România ori în Franţa. Am hotărît că România prezintă mai multe oportunităţi, oamenii de aici încă mai au entuziasm şi dorinţa de a se realiza." "Apoi, noi am ştiut dintotdeauna că vrem să facem agricultură" " intervine şi prietena sa, Anca Călugăr. "La un moment dat, am fost angajaţi în cadrul Fundaţiei ADEPT, apoi am devenit independenţi, obţinînd autorizaţie PFA (persoană fizică autorizată). Şi aşa a început povestea noastră. Ne-am dorit un alt fel de viaţă decît ce am fi avut în mod convenţional. Anul trecut am făcut un soi de test: o mie de borcane să vedem dacă avem sau nu şanse." Au avut succes, aşa că anul acesta vor face cam 5000 de borcane. Doar ei doi. Cu mama. Şi cu multă pasiune. Însă traiul idilic are şi el ofurile sale. Pentru contrabalansare. "Pînă şi la noi, unde e aşa de multă agitaţie cu produsele tradiţionale, nimeni de pe la restaurantele din jur nu le include pe meniu. Ne agităm să le spunem că e păcat să nu ofere măcar miere de la un producător local, ori brînză, dulceaţă sau murături. Probabil că într-adevăr financiar e totuşi mai profitabil să cumpere dintr-un en-gros, dacă însă ar începe să mizeze pe cîştigurile din turism, ar vinde bine şi aceste produse. Care sînt totuşi nişte produse de lux." În afară de murături, cei doi mai fac o sumedenie de alte lucruri. Voluntariate, în marea lor parte. "Nu vrem să ne plafonăm. Mai colaborăm şi la ziarul local, iar cînd mă duc la tîrgul ţăranului nu-mi promovez doar murătura mea picantă, îmi promovez întreaga zonă, îmi promovez oamenii şi locurile. Şi mă bucură să văd interesul oamenilor pentru lucruri reale, valoroase. Dacă îi spui unui om că acolo se întîmplă ceva realmente frumos, omul se va bucura şi va căuta să fie şi el parte din aventura respectivă." Anca mai face şi ghidaj local, colaborează şi cu o agenţie de turism de la Sibiu care îi trimite turişti străini. "Cînd ajung străinii aici... spun că în sfîrşit descoperă oameni optimişti, care ştiu să mai şi zîmbească. Pentru că peste tot aud că în România viaţa e grea, că noi abia ne ducem zilele..., că legislaţia e proastă şi că statul