Restaurarea unui trecut
Dacă cineva s-ar încumeta să parcurgă toate documentele audio păstrate în Arhiva sonoră a Societăţii Române de Radiodifuziune, ar trebui, probabil, ca timp de 15 ani să nu mai facă nimic altceva decît să asculte. Neîntrerupt, 132.000 de ore de înregistrări, mii de discuri, de CD-uri, de casete, sute de mii de benzi muzicale sau vorbite. În depozitele radioului public nu sînt arhivate însă numai documente sonore. Arhiva scrisă cuprinde 4.000 de metri liniari de documente, 25.000 de dosare, 12.000 de fotografii, iar inventarul cu multe zerouri ar putea continua. Dincolo de cifre spectaculoase, SRR a reuşit să-şi creeze în timp cea mai veche arhivă media din ţară, un patrimoniu unic. Ameninţate însă de degradarea fizică a suporturilor pe care sînt stocate şi de spaţiile de depozitare insuficiente sau improprii, documentele din arhiva SRR sînt condamnate la dispariţie. Povestea arhivelor radioului public începe în anul 1932, odată cu primul Regulament de Organizare şi Funcţionare al Radiodifuziunii. Acesta prevedea că toţi invitaţii emisiunilor aveau obligaţia să lase un material scris pentru a fi arhivat. O urmare a acestui act normativ - îmi explică Marilena Negoescu, redactor al Editurii "Casa Radio" - a fost crearea Arhivei scrise, "Biblioteca radio" cum a fost numită atunci, în care erau păstrate toate textele conferinţelor, ale discuţiilor susţinute la microfon. "Banda magnetică nu apăruse încă şi singurul suport pe care se putea păstra ceva era hîrtia. Aşa am ajuns să deţinem un valoros fond de manuscrise radiofonice - caz singular printre celelalte radiodifuziuni europene care nu au conservat decît documente sonore -, semnate de Gheorghe Brătianu, Eugen Lovinescu, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Constantin Noica, Mihail Sebastian etc. Singurul care nu s-a conformat niciodată, care nu a lăsat nici măcar un material scris a fost Nicolae Iorga. El nu nota nimic şi îşi reproducea, în obscuritatea cabinei de emisie (de unde şi faimoasele Sfaturi pe întuneric), gîndurile şi ideile cu o precizie uluitoare - să nu uităm că pe vremea aceea emisiunile se făceau numai în direct!" Arhiva sonoră a fost constituită în perioada interbelică, primele documente fiind discuri muzicale, dar şi discuri cu vocile unor personalităţi culturale. Unele dintre acestea au fost distruse imediat după război, altele au ajuns în instituţii de cultură sau în colecţii particulare. În prezent, Arhiva sonoră cuprinde sute de mii de înregistrări, stocate pe diverse suporturi tehnice. "Este extrem de greu să aproximezi exact în număr de ore conţinutul Arhivei sonore pentru că minutajul diferă de la o bandă la alta, în funcţie de genul fiecărui material care poate fi vorbit sau muzical etc. Numărul de benzi nu reflectă neapărat şi numărul de ore" - îmi spune Raphael Vieru, şeful Serviciului Patrimoniu. Documente "arestate" la Jilava O proporţie foarte mare din documentele sonore din arhivă sînt stocate pe benzi magnetice, dar şi pe casete DAT, pe CD-uri, discuri de vinil şi de ebonită. Principalul "neajuns" în ceea ce priveşte unele documente sonore, dar mai ales discurile de ebonită, este faptul că inventarierea lor primară - cu alte cuvinte detaliile, extrem de importante, despre conţinut - nu este realizată, drept pentru care devine aproape imposibil să scoţi din fonotecă un astfel de disc în funcţie de conţinut. "A existat la un moment dat un curent Ťheirupist», de genul să facem cît mai mult într-un timp cît mai scurt, dar iniţiativa nu a avut nici o finalitate practică. Normal ar fi fost ca o persoană să stea cu un suport în faţa ochilor şi să descrie cîmpurile de interes: titlul respectivului disc, dacă era vorba de un disc muzical - compozitorul, genul materialului, interpreţii, casa producătoare, anul de producţie, anul înregistrării etc." Cît despre mijloacele tehnice de redare a documentelor sonore din arhivă, situaţia pare să fie la fel de complicată. Deşi în ultimii 15 ani s-au făcut eforturi substanţiale pentru a se achiziţiona aparatură, în continuare, capitolul tehnic este în deficit, cel puţin la unul dintre suporturile de stocare a documentelor, discurile de ebonită. "Modalităţile tehnice actuale de redare a sunetului de pe disc de ebonită sînt dintre cele mai avansate, de domeniul SF. Am văzut astfel de gadget-uri la un seminar organizat de Radiodifuziunea Italiană şi de o organizaţie internaţională care se ocupă de arhivele în situaţii de risc (FIAT/IFTA). S-a ajuns la nişte performanţe de neimaginat: raza laser citeşte discul de ebonită, reconstituie bucăţile care lipsesc sau părţile zgîriate printr-o procedură tehnică foarte avansată, aşa încît redarea finală este cît mai aproape de original. Evident că şi preţul este direct proporţional cu Ťspectacolul» oferit, iar noi nu ne permitem deocamdată asemenea echipamente. Singura variantă rămîne achiziţionarea de echipamente de redare tradiţionale de la terţe persoane, de la producători externi sau de la utilizatori privaţi care încă mai folosesc asemenea aparatură." Arhiva sonoră operativă, cea care stă la dispoziţia tuturor redactorilor, şi Arhiva scrisă sînt depozitate în interiorul instituţiei. Arhiva originală, "Fonoteca de mastere" cum este cunoscută, se află la Jilava, într-o anexă a depozitului arhivelor vizuale. Acolo sînt păstrate benzile originale, la care nu ar trebui să se umble decît în situaţii excepţionale. Cum vorbim de documente de maxim interes, cele mai multe dintre ele destul de vechi, este lesne de înţeles că şi condiţiile de păstrare ar trebui să fie pe măsură. La modul ideal, poate că da. În realitate însă aflu că sînt zone din depozitul de la Jilava în care, din cauza factorilor extremi - mi se spune că în depozit "a nins, a plouat, a bătut vîntul şi, cîteodată, a mai ieşit şi soarele!" - şi a condiţiilor precare de depozitare, unele benzi din Fonoteca de mastere sînt mai deteriorate decît cele din incinta SRR, cu toată uzura acestora de zi cu zi. "Am participat de curînd la un seminar pe teme de conservare şi valorificare a arhivelor şi am vizitat Institutul Naţional Audiovizual din Olanda. Acolo am văzut ce înseamnă cu adevărat un depozit de documente sonore, în ce condiţii sînt păstrate, ce avansare tehnică există în domeniu, ce condiţii de climatizare... Intervenţia umană este minimă în procesul de conservare. Totul era impecabil, condiţiile de securitate - extrem de avansate. De exemplu, depozitul era înţesat cu senzori care, în cazul în care s-ar fi pornit un incendiu, ar fi detectat fumul, ar fi evacuat tot oxigenul din camera respectivă şi, printr-un gaz special, ar fi anihilat focul cu minime pagube." O petiţie de milioane Principalul inconvenient rămîne însă acţiunea timpului asupra documentelor din arhivă, atît asupra celor sonore, cît şi asupra celor scrise, iar recomandarea sau, mai bine spus, salvarea este una foarte clară: migraţia suporturilor analogice în format digital - un procedeu complex, care implică forţe umane şi mai ales financiare importante. Digitalizarea arhivelor se află deocamdată la nivel conceptual, primul pas fiind făcut odată cu lansarea unui apel de "salvare a memoriei radioului" de către Serviciul Patrimoniu. "Nu ne-am imaginat vreo secundă - îmi povesteşte Gilda Rădulescu, editor multimedia la Editura "Casa Radio" - că într-un timp atît de scurt, o lună, petiţia noastră va fi semnată de peste 1000 de persoane. Personalităţi, dar şi oameni extrem de tineri, de la care nu ne-am fi aşteptat să reacţioneze, opinia publică, clasa politică au răspuns favorabil, admiţînd faptul că salvarea fonotecii este o prioritate." O reacţie la fel de promptă şi de benefică a fost faptul că, pînă la sfîrşitul anului trecut, Comisiile reunite de buget-finanţe ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au aprobat fondurile alocate Societăţii Române de Radiodifuziune din bugetul de stat pe anul 2008, în care a fost inclusă suma de 4.550.000 de lei, necesară procesului de transpunere în format digital a arhivelor. O investiţie "primară", dar care ar asigura achiziţia sistemului integrat de digitalizare - echipamente hardware, software, medii de stocare şi cursuri de pregătire profesională. La această sumă se vor adăuga în timp alte sume pentru întreţinerea echipamentelor, în funcţie de dezvoltarea tehnologică în domeniu (servere, softuri, staţii audio, scanere). "Într-o formă schematică - explică Raphael Vieru - procesul poate fi descris astfel: crearea bazei de date primare, transpunerea informaţiilor din format analogic în format digital prin copiere audio sau fotoscanare, asocierea fişierului audio sau grafic cu descrierea detaliată de conţinut şi crearea unei arhive complexe care să servească atît producţiilor radio, cît şi publicului larg prin accesul la un tip de informaţie complexă." Despre ce sume este vorba pentru finalizarea proiectului este greu de aproximat - de curînd a fost lansat un studiu de fezabilitate şi, în urma analizelor de fond, de resurse, de capacitate tehnică, umană, de dezvoltare organizaţională, se vor putea face nişte calcule aproximative. Pînă atunci însă, îmi spune Raphael Vieru - "noi sperăm ca răspunsul autorităţilor statului să nu fie singular. În momentul de faţă există pe rol intenţia de constituire a planului naţional de salvare a fonotecii radio. Dacă acest plan ia forma unei legi prin care statul, factorii de decizie îşi asumă salvarea patrimoniului radioului public, vom avea parte şi de alte alocări bugetare ca să putem continua procesul de digitalizare". Hai să ne imaginăm... Oricît de salutară ar fi iniţiativa Serviciului Patrimoniu şi a Editurii "Casa Radio", nu poţi totuşi să nu îţi pui o întrebare inevitabilă: de ce a trebuit să treacă atît de mult timp? Aflu că din diverse motive, în diverse conjuncturi atît politice, cît şi administrative, la nivel de mentalitate, nu s-a putut ajunge în zona sensibilă care ar fi putut să determine reacţii pozitive. "Arhiva - declară Marilena Negoescu - a fost considerată mult timp zona de interes minim, un loc de depozitare şi atît. Se pare că acum există un curent de opinie favorabil dezvoltării celor două arhive şi, spre şansa noastră, s-a luat decizia de a se lansa acest apel avînd suportul instituţional, lucru care contează foarte mult." Cu toate acestea, SRR a găsit o cale de acces al publicului la materialele pe care le deţine, înfiinţînd, la 1 noiembrie 1998, Editura "Casa Radio", care are ca obiectiv valorificarea documentelor, susţinînd un program de editări, prin care o serie de documentele sonore au fost puse în circulaţie, prin schimbare de suport şi prelucrare editorială, sub formă de cărţi, CD-uri şi audiobook-uri. De asemenea, în plan instituţional a fost creat Serviciul Patrimoniu, o structură în care sînt reunite toate compartimentele care au legătură directă cu gestionarea patrimoniului (Fonoteca, Discoteca, Arhiva scrisă şi Editura "Casa Radio"), pentru a asigura controlul fondurilor şi cadrul integrat pentru digitalizare. Criteriile după care se va face selecţia documentelor care vor intra în procesul de digitalizare nu au fost încă stabilite, dar, mi se explică, toate departamentele care folosesc documentele sonore şi scrise se vor întîlni la o masă rotundă şi vor lua o decizie în funcţie de priorităţi. Din punctul de vedere al Serviciului Patrimoniu, toate documentele ar trebui păstrate, respectiv digitalizate. Raphael Vieru: "Nici măcar după ce, utopic vorbind, procesul de digitalizare se va încheia, noi nu am vrea să renunţăm la nimic. Presupunem că utilizarea electronică este implementată şi că toate documentele au fost trecute pe suport digital; se întîmplă însă ceva şi pierdem informaţia - o probabilitate infimă pentru că măsurile de securitate sînt atît de bine puse la punct, încît este imposibil să cedeze simultan toate sistemele de stocare a informaţiei astfel încît să nu mai poată fi recuperată. Dacă se va întîmpla însă, salvarea va veni din partea depozitului de mastere. Am ajuns însă prea departe cu discuţia... Sper doar să începem cît mai curînd şi îmi doresc foarte mult să fiu de faţă cînd primul document din arhive va fi transpus în format digital. Cînd voi vedea acel document, atunci voi avea satisfacţia că startul şi direcţia sînt asigurate."