Reforma în pronunţare

9 decembrie 2007   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

- Cîţi ani ai, mamaie? - 80 - răspunde încet femeia. - Şi de ce zici în şoaptă? Să nu audă sala? ("Sala" chicoteşte scurt.) - Crezi în Dumnezeu? - Da’ cum să nu! - Hai, pune mîna pe Biblie şi zi după mine: "Jur să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu..." Ai grijă, să nu minţi, auzi?... Şi dialogul continuă, cu întrebări răstite, cu răspunsuri timide şi scurte, scoase parcă cu cleştele. - Şi erau bani noi sau bani vechi? - Păi, eu şi acuma sînt tîmpită cu RON-ii ăştia! Dar erau bani vechi! - Rog să se consemneze: ţin să precizez că erau bani vechi. De cîte un milion, mamaie? - Da, mamaie! - Consemnaţi: din cîte îmi amintesc, erau bancnote de un milion... Judecătoarea dictează tare şi apăsat, rotindu-şi privirea în tavan. Piciorul drept stă peste cel stîng şi se bălăngăne ritmic sub roba lungă şi neagră. Grefiera... consemnează. Degetele par să se încurce între ele în viteza cu care fug de la o literă la alta pe tastatura maşinii de scris. - Da’ zi, femeie, odată! A venit şi cumpărătorul Lăzărică pe care-l recunoşti aici, în sală, ca reclamant? Cît de înaltă era masa? Îţi venea pînă la brîu sau mai sus?... Nu înţeleg de ce ţipă judecătoarea... Dar, pare că ăsta e rolul ei. Într-o scenă obişnuită, dintr-o judecătorie obişnuită, în sala de la etaj, la Răcari. Sala e plină. La fel şi holul, şi curtea, şi trotuarul din faţa Judecătoriei. Ca şi cînd e singurul loc din oraş unde se întîmplă ceva. Şi se întîmplă. Poveşti de viaţă, strînse în probe, la dosar. Judecătoria din Răcari (un orăşel cu vreo 7 mii de locuitori, undeva, la jumătatea drumului dintre Bucureşti şi Tîrgovişte) s-a înfiinţat acum 10 ani, în clădirea unui fost cămin cultural. Din fostul cămin au rămas scaunele de lemn (care scîrţîie sinistru de fiecare dată cînd se ridică sau se aşază careva). Şi WC-ul din fundul curţii. În stînga Judecătoriei - o bancă (cu bancomat). În dreapta - un magazin (alimentar) care scoate din cînd în cînd în curtea Judecătoriei o măsuţă de plastic cu scaune la care stau la o cafea (laolaltă) pîrîţi şi reclamanţi, avocaţi, martori, grefieri şi curioşi. Pentru că aveam să găsesc prin mulţime oameni fără nici o treabă. De fapt, de asta vin la Judecătorie: fiindcă n-au nici o treabă. Aici mai află una-alta sau, pur şi simplu, stau la căldură, lipiţi de calorifere. Imaginaţi-vă trei bătrîni cu pălării turtite pe cap, sprijinindu-se în bastoane. Dacă ar fi stat undeva, la un balcon, m-ar fi dus cu gîndul la moşii simpatici din Păpuşile Muppets. Dar, nu. Ei au locurile lor, pe care le ocupă dis-de-dimineaţă: trei scaune de la fostul cămin cultural lipite de automatul de cafea din holul Judecătoriei. La Răcari vin oameni din 14 localităţi, aruncate pe o rază de cca 30 de kilometri. Vin, cum se spune, să-şi caute dreptatea. "E problemă cu nişte bani!" - îmi spune un bărbat cu o pălărie rotundă. Are în mînă tot felul de hîrtii în care - e convins - se află dreptatea lui. La 62 de ani a ajuns pentru prima oară în viaţa lui la tribunal. A împrumutat un cumnat. "Ăsta s-a certat cu nevastă-sa şi nu mai vrea să-i dea banii înapoi. Zice că... să dea şi femeia, că i-au cheltuit împreună! Da’ eu pe el l-am împrumutat. Treaba lui cu cine i-a cheltuit. Şi... l-am dat în judecată să-mi dea banii!" E de-abia la al doilea termen, dar e convins că "dacă ai timp de pierdut, vii aici!". Alţi doi bărbaţi, alte acte, altă poveste. Despre pămînt, de data asta. Bărbaţii au aproape 4 hectare de teren pe care-l muncesc de ani buni, că e al lor. Din 2000 au şi un titlu de proprietate. Însă titlul - eliberat de Prefectura din Tîrgovişte - e greşit. Au descoperit asta cînd au vrut să facă intabularea. Atunci au aflat că, de fapt, pămîntul lor aparţine de judeţul Giurgiu, şi nu de Dîmboviţa, aşa că au apucat calea justiţiei. "Trebuie să anulăm titlul greşit. Deşi nu e vina noastră. Prefectura Dîmboviţa n-a ştiut că terenul e la Giurgiu şi nu la ei? E greşeala lor şi plătim noi. Drumuri, bani, timp... Pentru ce?" De altfel, problemele cu pămîntul sînt cele mai multe. Unii vor să-l vîndă, căci au crescut preţurile în zonă, alţii pur şi simplu să-l ia pe tot, chiar dacă nu pot sau nu mai merită să-l muncească. Dar să aibă ce să lase copiilor. Iar copiii să aibă pe ce să se certe şi să se judece, la rîndul lor. Sînt contestate decizii ale comisiilor judeţene de împroprietărire, sînt anulate titluri de proprietate, pămîntul e împărţit între fraţi sau între vecini care nu-şi mai vorbesc. După aproape 18 ani, "pămîntul" umple în continuare sălile Tribunalelor. Pentru că guvernele "au dat pămîntul înapoi" cu porţia. Mai întîi a fost Legea 18, în 1991, care stabilea că foştii proprietari pot să primească maximum 10 hectare. În 2000, Legea 1 stabilea ca limită 50 de hectare, pentru ca în 2005, printr-o altă lege (247), foştii proprietari să poată primi întreaga suprafaţă confiscată de regimul comunist. Aşa s-a ajuns ca la Răcari, zonă cooperativizată, să se dea înapoi şi 100 de hectare. În afară de sala de la etaj, din care tocmai v-am povestit o scenă (obişnuită), Judecătoria din Răcari mai are una la parter. Aici se judecă procesele penale (atunci cînd un astfel de proces ajunge la Răcari!), pentru că există aparatură de înregistrare. Intru. Cel mai înalt om din sală e jandarmul de la uşă, care mă îndrumă: "În spate, în spate!". Îl cheamă Micu. Aşa scrie pe buzunarul uniformei. Aceleaşi scaune din lemn, scîrţîitoare. În faţă însă, la masa avocaţilor, sînt scaune tapiţate, verzi. Maşina de scris din sala de sus e înlocuită cu un calculator. Într-un colţ al încăperii, descopăr însă şi o maşină de scris. De rezervă. Trei stative de care atîrnă microfoane stau întinse peste birouri. Nimeni nu le foloseşte. Grefiera strigă: "Anghel Constantin!". Avocatul şi jandarmul strigă şi ei în sală: "Anghel Constantin!". Apoi, o femeie care pare a fi de-a locului deschide uşa şi strigă la rîndul ei, ca un ecou, acelaşi nume. Se aude de departe: "Prezent!", şi în uşă apare un bărbat mărunţel, cu un dosar sub braţ. "Cauza 11 civil". Durează maximum 2 minute. Se invocă lipsă de apărare (sau de procedură) şi se trece mai departe în acelaşi ritm. Dosarele se judecă "pe bandă". Judecătoarea închide cu zgomot dosar după dosar, le aşază în dreapta ei, unde în scurt timp se înalţă un teanc care ameninţă să pice cu fiecare dosar aşezat apăsat deasupra. Cauze amînate, reprogramate. Oamenii tresar speriaţi cînd se aud strigaţi, ţîşnesc în picioare, îşi trag repede căciula de pe cap şi merg umili în spatele avocatului sau în faţa judecătorului, după caz. Devin din ce în ce mai nedumeriţi cînd aud vorbindu-se despre "grăniţuire", "experţi în garduri", "pasiv succesoral" şi aşa mai departe. Avocaţii îşi "joacă numărul". Unii discret, cu legea pe masă. Alţii teatral, gesticulează larg, cu ochelarii în mînă, enumerînd cărţi, autori, speţe celebre. - Onorată instanţă!... invoc lipsa de specialitate a expertului! (avocatul) - Fir-ar a dracului de expertiză! Da’ făceţi-o odată ca lumea, nu mă mai bărzăuniţi atîta de luni de zile că m-am săturat! (judecătorul) Regăsesc în mica sală a Judecătoriei din Răcari o atmosferă oarecum familiară, de comunitate restrînsă, în care toată lumea se ştie cu toată lumea şi nimeni nu mai stă în drum de formalităţi. O înjurătură în plină şedinţă sună atît de firesc! Din sala modestă, reforma în justiţie despre care se vorbeşte la Bucureşti pare să fie o formă fără fond. Judecătorii se feresc să vorbească despre asta. În schimb, avocaţii de-abia aşteaptă. Cei tineri, nu. Ori spun: "eu sînt nou, duceţi-vă la unul mai vechi!", ori... "da, să ştiţi că s-a făcut ceva reformă!". În ce constă? "N-aş şti să vă spun, dar e mai bine, să ştiţi!" Unul dintre avocaţii "vechi", Aurel Despa, e supărat că legile se schimbă des şi că nu se aplică peste tot la fel. Că judecătorii n-au nici un fel de răspundere - zice el - şi face o comparaţie: "Doctorul Ciomu, că trebuie să-l ştiţi!, a greşit - a plătit! Un judecător poate să greşească de o mie de ori şi nu păţeşte nimic! În justiţie nu se vorbeşte de malpraxis, nu că n-ar fi! Cine-şi permite să ajungă la CEDO? Unii nu-şi permit nici să plătească taxa de timbru sau să ducă un proces pînă la capăt, că le-ar mai trebui o viaţă!".

Mai multe