Reenactment, pe banii turiştilor - reconstituiri de tot felul

24 aprilie 2013   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

O soluţie mai convenabilă pentru turistul dornic să încerce toate chestiile care i se oferă pentru a-şi cheltui excesul de bani este ceea ce în engleză se cheamă reenactment, iar în română – o limbă ceva mai dificilă – „reconstituire istorică“. E vorba, de fapt, despre un hobby de grup, care strînge laolaltă istorici, arheologi, escapişti, spirite ludice, naţionalişti, narcisişti, oameni care s-au plictisit de magazinele vintage sau care caută o formă de socializare. Şi mi se par simpatici, cu atît mai simpatici cu cît reuşesc să-i facă pe unii să bage mîna în buzunar pentru a le urmări cu atenţie hobby-ul. Voi aţi fi dispuşi să daţi 15 lei ca să mă vizionaţi plantînd răsaduri de roşii, îmbrăcat în costum de mayaş? Bineînţeles că nu, ce reconstituire istorică e asta, în care nu-ţi omori aproapele? Dar să zicem că mi-aş convinge vecinul să-şi jupoaie cîinele şi să facă din pielea lui steag dacic, după care am merge la birtul din colţ şi le-am prezenta un plan de afaceri băieţilor care nu fac nimic acolo, zi-lumină. Bagă ei mîna în lada de zestre şi se costumează cu hainele bunicului – sau ale bunicii –, îşi trag pe cap o căciulă pe care scrie GAP şi, cu blana lui Rex în frunte, aşteaptă în mijlocul uliţei gaşca de unguri îmbrăcaţi în români din Cluj. Aţi vrea să vedeţi continuarea? Corect! Ceea ce vă interesează în acest caz e ciomăgeala, care se anunţă a fi pe bune. Însă, în cazul în care eşti turist, ai o disponibilitate fără limite de a-ţi pierde, contra cost, ore întregi din vacanţă, ca să vezi cetăţeni în haine militare de epocă, dansînd delicat cu săbii şi suliţe, aruncînd cu artificii unii în alţii, vorbind la mobil în timp ce se prefac morţi, într-o poveste care se termină tot timpul la fel. Că nu dă bine ca germanii să ocupe Moscova, japonezii Washington-ul şi moldovenii Bucureştiul.

Poze fanteziste cu Moş Crăciun, cu Dracula sau cu un harem turcesc

Mai există şi variaţiunea în care turistului i se prezintă reconstituirea cap-coadă a unei aşezări dintr-o altă perioadă istorică, mai degrabă din trecut, cu toate că nu m-ar deranja să văd o colonie umană din 4532 de pe Marte, clădită cu puţină imaginaţie pe halda de steril de la Copşa Mică.

În Austria – ţară care se pricepe de minune să facă turism din nimic – pe locul vechii aşezări romane Carnuntum, nişte oameni cu iniţiativă s-au apucat să construiască vile romane în care, dacă instalezi prize şi o centrală termică, te poţi muta începînd de mîine. Nu sînt în măsură să spun cît de bine seamănă cu originalul, dar, văzînd vilele romane dezgropate la Ephesus, Turcia, am dubii serioase că austriecii nu scot, la apus de soare, bormaşini, betoniere, bule şi saci de adeziv. Să facă treabă nemţească, nu porcării balcanice, care cad la primul cutremur. Cu biletul de intrare în buzunar, priviţi o luptă de gladiatori în care nu moare nimeni şi nici un creştin nu e devorat de feline, vă faceţi poză cu amfitrioana şi gata, vă simţiţi vag în Roma antică, cu condiţia să faceţi abstracţie de hoardele de barbari în haine de arheologi, care scormonesc terenul agricol.

Să nu uităm nici de fotografiile în costume fanteziste. Imposibil să nu fi văzut familii întregi travestindu-se în harem turcesc, paşoptişti romantici, împăraţi asiatici, cavaleri medievali, echipă de fotbal, populaţii Amish, Moş Crăciun cu reni, animale pe cale de dispariţie, Mao, gherilă cubaneză, Dracula cu lilieci. Totul pentru o poză şi o sumă absurdă de bani. Dar bucuria de a te face de rîs, arătînd apoi fotografiile tuturor prietenilor? Nepreţuită! Nu zic că nu e interesant să te vezi îmbrăcat în arab, la finalul unei sesiuni de shopping de 5000 de euro în Mall Dubai, dar e de preferat, pentru binele public, ca această ipostază să fie păstrată acasă, în familie, nu dată spre vizionare publică, la ore de maximă audienţă.

Reinterpretarea tradiţiilor

Un caz mai special e reconstituirea istorică ce te loveşte în cap chiar în cartierul în care locuieşti. Nu mă refer la românii deghizaţi prost în saşi şi secui, care organizează festivaluri medievale în cetăţile primite de-a moaca de la mai sus-pomeniţii, ci la găşti venite de peste mări şi ţări, care invadează încet, dar sigur, marile metropole ale lumii. Da, sînt amerindienii, blestemul ocupantului abuziv european, care acum trebuie să-şi ia porţia de Anzi, dacă n-a ştiut să stea cuminte acasă şi să-şi vadă de treabă. N-am fost niciodată sigur că oamenii ăia n-ar fi filipinezi, mongoli sau turkmeni, cert e că, dacă îşi pun pene în cap şi suflă în nai, aduc în centrul îngheţat din Uppsala magia unor tărîmuri de care vrei să scapi cît mai repede. Dai bani, dar nu scapi, că n-ai tu atîţia bani cît să acoperi pierderile materiale, morale şi umane pe care caucazienii tăi le-au cauzat.

Mai există un fel de reconstituire, care nu se referă la perioade istorice, ci la maimuţărirea tradiţiilor altor popoare. Probabil din lipsă de idei sau de tradiţii proprii. Un caz cu totul aparte – şi nu cred să fi văzut sau auzit despre aşa ceva în vecii vecilor – este carnavalul brazilian de la Constanţa. Vorbim despre o imitare palidă de către un popor a „ceva“ ce face foarte bine un alt popor, în condiţiile în care cele două popoare nu au nimic în comun, în afară de faptul că ambele joacă fotbal – de rîsul lumii unul şi spre ruşinea primului popor – celălalt. Argumentul e că face bine la turism. De acord, atît că noi interpretăm cît se poate de prost o piesă bună, din cauză că nu ştim să folosim instrumentul. Ce-aţi zice de un Oktoberfest realizat, la scară ceva mai largă, în Bangalore? Sau de nişte norvegieni alergaţi de tauri pe străzile din Oslo? Sau de nişte texani din Dallas, aruncînd cu vopsea unii în alţii aşa, de Holi?

Maori Show

Ştiu că nu înţelegeţi ce mă roade pe mine, motiv pentru care vă sfătuiesc să vizitaţi Noua Zeelandă, ţară pe care v-o recomand călduros, cu condiţia să mergeţi la un Maori Show, în Rotorua.

La mine s-a întîmplat aşa: parcăm maşina şi ne îndreptăm confuzi spre intrare. În parcare mai sînt trei tineri, lîngă o rablă. Încercăm să aflăm dacă veniseră pentru aceeaşi treabă. Da, dar nici ei nu ştiu mai multe. Ne întreabă de unde sîntem, noi îi întrebăm de unde sînt. Mă pregătesc să le-o iau înainte şi să le zic „Turcia“, ca să mă dau mare cu flerul meu în a gini etnotipuri. Unul dintre ei începe şoptit: „We’re from...“ Face o pauză, privindu-ne fix, apoi răcneşte: „Baghdad Bomb!“ Doza de adrenalină e suficientă pentru o zi, nu mai simţim nevoia de un Maori Show. Fix la ora 14, patru autocare intră în parcare, ne lipim şi noi de turmă şi intrăm. E un fel de antecameră la un sat de băştinaşi neozeelandezi, construit pentru turişti. Un domn respectabil (de origine anglo-saxonă) ne urează bun venit, apoi ne anunţă că, după tradiţia maori, ni se va face o primire exact aşa cum li se făcea acum 200 de ani coloniştilor englezi care, căutîndu-şi loc de casă-n codru, mai nimereau peste cîte o aşezare de omorîtori. Cum coloniştii ăştia aveau lideri, şi pentru a păstra autenticitatea reconstituirii istorice, fiecare autocar trebuie să-şi aleagă un şef. Locuitorii autocarelor sînt de diverse origini: americani, germani, francezi. Nu cred că era nici un australian, că pe nimeni nu părea să-l umfle rîsul. Şefii de autocare fac o linie mai în faţă, supuşii sînt organizaţi în semicerc şi „Set! Motor! Acţiune!“ De după poartă apare o duzină de domni tatuaţi pe tot corpul, fluturînd nişte arme rudimentare de lemn. Scot limba la noi şi, după facies, par să ne înjure. Cîţiva sînt supraponderali, mă întreb de unde le oferă pădurea atîţia carbohidraţi şi atîtea dulciuri. Între cei care urlă la noi, văd şi doi luptători cu trăsături europene, probabil Tarzan şi Rahan. Această primire – din care eu, cel puţin, am înţeles că nu sîntem bineveniţi – e urmată de un surprinzător şi călduros schimb de strîngeri de mîini şi amabilităţi între şefii de autocare şi şeful de trib. Ultimul ne invită, cu plecăciuni baroce, să purcedem în satul lor. În loc să ne servească nişte carne de emu şi să ne întrebe ce avem de vînzare, fiecare locuitor se apucă să performeze cu zel cîte ceva. Unul face scheme cu o suliţă în faţa colibei, în timp ce nevastă-sa croşetează sociopat lîngă uşă. Două tipe învelite în blănuri fac mişcări de ninja cu un fel de tocător, un gras îşi chinuie consăteanul, scobindu-i un tatuaj. Cîţiva maori sînt concentraţi pe o groapă unde se fac în jar nişte cartofi, veniţi pe apă de la mii de kilometri, hăt, din America. În fine, cei mai mulţi îşi fac poze cu coloniştii din autocare, toată lumea e cu limba scoasă şi se strîmbă la cameră. După o jumătate de oră, sîntem duşi la o Casă de Cultură foarte mare, luăm loc pe scaune şi începe un spectacol de dansuri şi poezii folclorice, care se termină, inevitabil, cu un/o „haka“, ritual tradiţional al echipei naţionale de rugby a Noii Zeelande. Seara se încheie cu un bufet servit într-o anexă a Casei de Cultură. Seamănă destul de bine, ca prezentare şi gust, cu mîncarea de la un hotel de 4 stele din Kusadasi. Mă gîndesc la rudele noastre de la ţară, care scoteau pachetul de Marlboro, sticla de whisky pe trei sferturi goală şi vesela bună doar cînd aveau oaspeţi. Aşa sînt şi maori: stau afară şi mănîncă cu mîna din boluri de lemn şi scot farfuriile, feţele de masă şi tacîmurile doar cînd vin domnii de pe continent. Ies la o ţigară cu un pahar de vin maori în mînă şi îi văd pe toţi sătenii ieşind din Casa de Cultură. Sînt îmbrăcaţi precum coloniştii din autocare. Mi se pare un troc rentabil: haine pentru dansuri şi bufet.

Dacă nu vă deranjează, puteţi asista pe cheltuiala voastră la aşa ceva. Dacă vă deranjează, mergeţi în Afganistan, ca să vedeţi cum se scrie istoria în direct.

Andrei Gorgan este editor de film. A făcut parte din echipa emisiunii Bazar (TVR 2), împreună cu care a călătorit în peste 40 de ţări.

Foto: A.M. Caia

Mai multe