Răsplata fraierului

22 ianuarie 2014   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Din întîmplarea cu mita colectivă (îi spun aşa pentru că, în acest caz, un grup o dă, iar celălalt o primeşte) de la Şcoala nr. 10 din Bucureşti, cerută pe un ton vehement şi jignitor de un cadru didactic, am reţinut şi o nuanţă de filozofie socială, la nivel de picioru’ broaştei, pe care doamna învăţătoare a dezvoltat-o cu ocazia „moralei“ pe care o făcea părinţilor. Îi întreba, printre altele, în mod retoric – credea ea atunci –, dacă cineva are curaj „să se pună cu sistemul“ şi, dacă nu are nimeni curaj, atunci să dea mita şi să tacă din gură. Ştia, şi ştim cu toţii, că este greu să te pui „cu sistemul“, indiferent de ocazia pe care ţi-o alegi. La noi, în spaţiul tuturor intereselor, trădărilor, laşităţilor şi nimicniciilor umane, a ieşi din rînd echivalează, de cele mai multe ori, cu „sinuciderea“. Am asemenea experienţe proprii şi, la ultima, un coleg „cuminte“ chiar aşa mi-a spus: „Ai grijă ce faci! Cred că eşti conştient că te poţi «sinucide»?!“ Evident că eram conştient, numai că el nu ştia că îmi doream să „mor“ singur, izolat şi cu adevărul spus, înaintea unei anunţate şi evidente „sinucideri“ colective…

Tot asta i se va întîmpla şi persoanei care a avut curajul să facă dezvăluiri, presei şi opiniei publice, despre ce se întîmplă acolo. Trăim într-o ţară în care există un adevărat cult pentru caricatura aia sinistră cu trei maimuţe care ne amintesc că cine „nu vede, nu aude şi tace trăieşte o mie de ani în pace.“ Anticipez că-i va fi greu… foarte greu… şi-mi doresc ca cele ce le voi scrie acum să rămînă o simplă viziune proprie, fără acoperire în realitatea noastră de zi cu zi. Nu exagerez cînd spun că este un gest de eroism, iar România, azi, nu are nevoie de eroi şi nu valorizează în nici un fel asemenea gesturi.

Dimpotrivă! Cel care se pune în asemenea situaţii traversează un deşert de complicităţi şi răutăţi, într-o lume indiferentă, care, în loc de un cuvînt de încurajare, va prefera să tacă sau cel mult să şoptească pe la colţuri, arătîndu-te cu degetul: „Ăsta (sau asta) e ăla (sau aia) care a pîrît la presă… ştii… atunci, cu cadourile de la Şcoala 10.“ Distanţa dintre opinia publică de la noi şi nivelul gestului este mare. Puţini – o minoritate – vor înţelege că există o limită a răbdării şi a toleranţei faţă de infractor. În acest caz, după ce că îi jefuia de bani, îi mai şi jignea, oferindu-le lecţii de viaţă şi adaptare la mediu. Pentru că asta se întîmplă. Pe un fond de toleranţă excesivă sau indiferenţă, pur şi simplu infractorii se caţără pe umerii noştri şi ne oferă, cu superioritate şi cinism, lecţii de viaţă. Vor fi foarte mulţi cei care o vor învinovăţi pe persoana respectivă, spunînd că în loc să dea drumul la un asemenea scandal, mai bine ar fi răbdat şi ar fi tăcut şi că, oricum, preţul este prea mare pentru suma mică pe care o cerea „doamna“. Sîntem prea toleranţi cu hoţii şi pentru că ne gîndim, cei mai mulţi dintre noi, că şi nouă ni se poate întîmpla la fel cînd cerem ceva cuiva. Sîntem într-un infinit cerc al complicităţii prin tăcere. Acest cerc îi cuprinde în el şi pe micul găinar, dar şi pe hoţul „cu acte“, care fură cu sutele de milioane de euro. În ultima perioadă, cel puţin, cei din urmă amintiţi au numai „dosare politice“. Cum se atinge cineva de hoţiile lor, încep să ţipe, punînd aceeaşi placă: „Este un dosar politic.“ Mai nou, observ că şi micii găinari de prin oraşele şi satele patriei spun la fel. Presa locală este plină de oameni mărunţi şi infractori care îşi justifică hoţiile la fel. Vorba unei curve pe care am văzut-o, cu totul întîmplător, la o televiziune „de ştiri“, care îşi atenţiona colegul de platou să fie atent cum îi vorbeşte, că ea este „persoană publică“. A auzit ea chestia asta pe undeva şi i s-a părut că sună bine.

Dar să revenim. Ceea ce nu ştiu hoţii – şi nu au de unde să ştie – este că în orice tip de organizare umană există şi altfel de oameni decît ei. Ei reprezintă contraponderea, filonul strălucitor, pozitiv, pe care societatea îl dezvoltă în mod natural. Preocupat fiind de natura moralei în societatea umană, Francis Fukuyama, în Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale (Humanitas, 2002), îşi pune o întrebare simplă, care, rostită altfel, stă azi pe buzele multor concetăţeni: „Cum reuşesc agenţii raţionali, dar egoişti, să ajungă la norme de cooperare care maximizează bunăstarea grupului, din moment ce ei se simt tentaţi să abandoneze soluţia cooperării şi să obţină beneficii mai sigure pe cont propriu?“ (p. 196 ) Formularea comună care ni s-ar potrivi ar fi aceasta: cum reuşim, totuşi, să supravieţuim ca naţiune, din moment ce a da şi a primi mită au devenit un fapt comun, firesc, cotidian? Comportamentul uman individual este înclinat spre trădare, pentru că egoismul din noi ne duce înspre finalităţile propuse, fără a ţine cont mereu de mijloacele folosite, dar, în acelaşi timp, omul are în el şi morala fără de care nu ar avea acces la Dumnezeu, aşa cum se exprimă Kant. A trăi într-un fel sau altul este, pînă la urmă, o alegere personală.

John Nash, laureat Nobel pentru economie (recomand oricui filmul A Beautiful Mind al lui Ron Howard, cu Russell Crowe), a plecat de la aceste caracteristici ale naturii umane şi a pus la punct o teorie matematică (cît de predictibili sîntem, totuşi!!!) a consumatorului ca parte a teoriei jocurilor. Francis Fukuyama explică: „Problema clasică din teoria jocurilor se numeşte «dilema prizonierului». Sam şi cu mine ne aflăm la închisoare şi punem la punct un plan de evadare. Dacă noi doi cooperăm, scăpăm. Dar dacă eu respect înţelegerea, iar Sam mă toarnă la gardieni, eu voi fi sever pedepsit. Invers, dacă Sam respectă înţelegerea, iar eu îl torn, gardienii mă vor răsplăti pe mine. Dacă trădăm amîndoi, nimeni nu se alege cu nimic. Pentru amîndoi, ar fi mai bine să respectăm înţelegerea iniţială, dar riscul ca Sam să mă trădeze este important, iar eu voi primi o recompensă dacă îl trădez. Aşa încît amîndoi ne hotărîm să trişăm. În ciuda avantajelor reciproce ale cooperării, pericolul trădării împiedică să apară colaborarea. (…) Pentru tine, cea mai bună strategie posibilă este: minimizează riscul de a fi prins în aşa-numita «răsplată a fraierului», în care celălalt jucător primeşte o recompensă pentru că te-a turnat, iar tu ai respectat înţelegerea.“ (op. cit., pp. 196-197)

Acesta este motivul pentru care a ieşi din tipar e dificil. Natura umană ne îndeamnă la răzvrătire şi, în acelaşi timp, la conservare a liniştii, prin tăcere şi neimplicare. Numai unii se pot opune în mod calculat şi cu efecte, îndreptînd lucrurile în jurul lor. Preţul, în cazul nostru, nu este de neglijat, dacă ţinem cont că „doamna“ se va întoarce la catedră pentru că în cursul procesului nimeni nu se va obosi să-i dovedească vinovăţia, iar înregistrările neautorizate nu se iau în calcul ca probe în justiţie. Va spune că este nevinovată şi, legal, va avea dreptate. De asemenea, copiii celor care au tăcut nu vor fi pedepsiţi, aşa cum va fi copilul eroinei noastre. Atmosfera din acea şcoală va fi imposibilă, pentru că ceilalţi profesori se vor solidariza în mod tacit cu colega lor „dată pe nedrept afară“. Şi ei au luat mită ani de zile, sub formă de cadouri consistente, şi ştiu că, prin acest gest, au pierdut mult. Pentru unii, faptul de a lua mită a devenit atît de firesc, încît îl invocă pe ton din ce în ce mai ridicat, amintind de salariile foarte mici şi de subfinanţarea sistemului. Ei aduc discuţia în alt plan, în încercarea de a-şi justifica hoţia. Dacă nu ai chemare, nu ai ce căuta în învăţămînt. Nu sînt vinovaţi părinţii şi copiii pentru frustrările unor rătăciţi pentru care meseria de profesor este egală cu cea de strungar. Să mă ierte strungarii pasionaţi. Mă gîndeam, doar, că una este să modelezi destine şi alta este să modelezi metal. Pentru „fraierul“ nostru, va fi greu, şi în familie, şi între prieteni. La momentul în care am făcut gestul de „eroism“, am primit zeci de telefoane care mă invitau să mă gîndesc la copiii mei, dacă nu mă gîndesc la mine, pentru că voi fi dat afară şi nu voi mai avea ce să le pun pe masă. Este greu ca un soţ sau o soţie să-ţi înţeleagă faptele de „vitejie socială“ . Mai devreme sau mai tîrziu, ţi se va spune că ai greşit, iar tonul va fi unul apăsat, să înţelegi că eşti vinovat şi neliniştea familiei ţi se datorează. Patronul te va privi altfel şi se va gîndi la ce documente ai acces, pentru că şi el fură statul de zeci de ani, cu sume mult mai mari decît toate cadourile făcute portarilor din Şcoala nr. 10, de-a lungul tuturor timpurilor. În final, în lipsa unei susţineri în familie şi societate, „fraierul“ va ajunge să-şi regrete gestul şi nu-l va repeta. În ochii celorlalţi, persoana devine un fraier la modul propriu, fără ghilimele şi fără alte interpretări.

Aşa stînd lucrurile, ce-i de făcut? Aşa cum spuneam, „fraierii“ apar ca şi hoţii, în mod natural. Autorul citat militează pentru o strategie „dinte pentru dinte“, în care „jucătorul răspunde prin cooperare, la cooperare, şi prin trădare, la trădare, rezultînd un proces de învăţare la capătul căruia fiecare jucător recunoaşte că, pe termen lung, strategia cooperării îi aduce un cîştig mai mare decît strategia trădării, şi este, deci, optimă din punct de vedere ra-ţional.“ (op. cit., p. 197) După multe eforturi şi reluări ale procesului, societatea poate să ajungă în situaţia ca „fraierii“ să devină solidari între ei şi să creeze o contrapondere la hoţi. Nu este simplu, dar evoluţia civilizaţiei umane şi a unor naţiuni în particular ne demonstrează că se poate. „Cheia este iteraţia: dacă ştii că trebuie să lucrezi cu acelaşi grup de oameni, un timp mai îndelungat, şi dacă ştii că ei vor ţine minte cînd ai fost corect cu ei şi cînd i-ai înşelat, va fi în interesul tău să fii corect. Într-o asemenea situaţie, va apărea spontan o normă a reciprocităţii, deoarece reputaţia devine un bun de preţ.“ (op. cit.i p. 198) Se poate întîmpla asta la noi? Cînd? De cîte iteraţii va fi nevoie? Iată întrebări la care este greu, foarte greu de răspuns. Deocamdată, la noi, „fraierii“ sînt foarte puţini. Mă declar la fel şi îmi exprim public solidaritatea cu doamna care a înregistrat şi a dat publicităţii monologul oribil de la Şcoala nr. 10. Am simţit nevoia unui asemenea gest pentru că România este plină de hoţi, şi ei solidari între ei. În ultima vreme, nici nu le mai spunem aşa. Îi alintăm spunîndu-le „băieţii noştri deştepţi“.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu.

Mai multe