Rănitul dintre betoane

Un amic stabilit de ceva vreme într-un orăşel belgian îmi scria, anul trecut, un e-mail, din care radia fericirea împlinirii: omul reuşise să-şi cumpere, în sfîrşit, o casă. Dar partea care m-a făcut invidios a lăsat-o spre mijlocul epistolei electronice; nu era o casă oarecare, ci un imobil vechi, de la mijlocul secolului al XIX-lea, cu o arhitectură deosebită, deşi destul de şubred. "Dar nu-i nimic, bătrîne - nota amicul -, am pus ceva bani deoparte şi abia aştept să încep lucrările de renovare. O parte dintre ele le voi face eu însumi, mai ales că la înlocuit acoperişul sau la zugrăvitul exterior am deja experienţă, de la casa părinţilor din Tîrgu-Jiu... Vreau să pun şi nişte geamuri noi, termopan, că ăştia care au stat înainte în casă ori au fost nişte nevolnici, ori le-a plăcut să simtă cum le intră vîntul în sufragerie pe la tocuri. Sînt putrede toate ferestrele şi uşile, îţi dai seama, au mai bine de o sută cincizeci de ani...!" Au trecut cîteva luni bune. Un al doilea e-mail de la el a ajuns zilele trecute, dar nici urmă de fericire printre literele înşirate în spaţiul poştei electronice. Doar mulţi nervi şi o listă lungă de înjurături tari, româneşti, care m-au convins că prietenul meu stabilit de ani mulţi pe meleaguri străine n-a uitat deloc limba română. Explicaţia: după ce s-a văzut proprietar, a aflat, cu uimire şi, apoi, cu disperare, că nu poate schimba mai nimic din arhitectura imobilului. Casa se încadra în categoria monumentelor istorice datorită vechimii ei, prin urmare, uşile, ferestrele, acoperişul, ba chiar şi zugrăveala exterioară nu puteau fi schimbate. Dar, desigur, piesele din lemn puteau fi restaurate. De curiozitate, amicul meu s-a interesat şi cam cît l-ar costa să angajeze restauratori pentru tocăria exterioară şi i-a venit rău: de aproape trei ori preţul plătit pentru întregul imobil! Nu ştiu cum se va încheia povestea lui. Probabil, va încerca să vîndă mai departe sau se va obişnui, în cele din urmă, cu şuieratul vîntului pe la tocuri. Dar, de cînd am primit ultimul e-mail belgian, am devenit mult mai atent la casele vechi din Bucureşti. M-am îngrozit. Nu-ţi trebuie decît puţin bun-simţ şi tot atîta simţ estetic pentru a observa sluţirea oraşului. Case superbe cîndva ţipă după ajutor, piatra şi cărămida din ele imploră lemnul să vină să le salveze de sub invazia-kitsch a termopanului alb sau a învelitorilor de tablă ieftină croite să aducă a acoperiş. Se construieşte în bătaie de joc. Lîngă imobile cîndva maiestuoase sau de o simplitate superbă, răsar anexe de plastic, cresc chioşcuri de tablă ori se construiesc monştri de beton şi sticlă. Din păcate, nu ne pasă. În cel mai bun dintre cazuri ne oprim puţin, oftăm, ne mirăm şi apoi trecem mai departe. Nu se întîmplă doar cu frumuseţile arhitecturale de acum o sută sau două sute de ani, rămase în picioare printr-o minune sau printr-un noroc. Indiferenţa e aceeaşi chiar şi atunci cînd trecem pe lîngă vilele-kitsch din Pipera sau pe lîngă vilele-sardele de lîngă Herăstrău. Ni se par fireşti. Le luăm ca pe un semn de reuşită, fără să mai cîntărim cît prost-gust încape între termopanele şi cărămizile lor. Iar ele rămîn pe loc sau cresc mai departe, ca o rană oribilă pe faţa oraşului, semn de purtare al timpurilor pe care le trăim.