Primarul, Dîmbul lui Gîf şi horenii
Primarul din comuna Horea, Cornel Olaru, nu este un personaj tipic. Nu e doar un admirator declarat al lui Bill Clinton (a cărui sculptură în lemn o are în biroul său, intitulat Camera ovală...), ci şi un om direct, de acţiune, care spune lucrurilor pe nume. Deja la al treilea mandat, pentru care a candidat, în continuare, ca independent, dl Olaru este chiar iubit de săteni (din cei cu care am stat de vorbă, nimeni nu l-a vorbit de rău); şi el, la rîndul său, mărturiseşte că cel mai bine se simte între oameni. Tehnician silvic de profesie, apoi absolvent de Drept, pe vremea cînd a început să candideze la Primărie (în 1996) Cornel Olaru era om de afaceri: "agent economic privat, am avut o firmuliţă. Lucrasem în comerţ, am deschis un magazin, un restaurant... Cînd am intrat în funcţie, cîştigam, legal, cît toţi primarii din judeţul Alba. Furnizam material lemnos, măcinam grîu, tăiam geamuri...". Ideea candidaturii a preluat-o într-o doară: "a fost a unor bătrîni, unul din Matişeşti şi altul din Fericet. Mi s-a părut o joacă, o jucărie şi-am zis hai să intru şi eu în jocul ăsta, mai ales că vedeam atîta luptă şi bătaie pentru a fi primar. Am fost independent. Am candidat şi m-au ales din primul tur, cu 66%". Odată devenit primar, a preluat postul cu naivităţile omului venit din alte domenii: "Eu credeam că Primăria are o casă de fier plină cu bani, şi merge primarul acolo şi împarte: atît la şcoală... Mi-am zis că, lucrînd în comerţ, o să mă pricep să dau şi la alţii, să-mi rămînă şi mie... Cînd deschid uşa de la casa de fier, era ruginită, goală. Aşa că - a fost taman invers decît gîndisem eu. A trebuit să fac bani, ca să fac ceva pentru comuna asta. Am folosit firma mea: luam bani de acolo pentru Primărie". După ce s-a dumirit cum stau lucrurile, primarul s-a apucat de treabă: "Am pornit-o cu şcolile. Le-am renovat. La fiecare renovare, adunam tot satul, făceam o sfinţire cu preotul. Lumea era receptivă. Mă şi foloseam de ei: ŤMă, tu aduci o scîndură, tu vii şi lucri 3 zile...» Erau 7 şcoli: 2-3 sate mai mici grupate la o şcoală". Mai cu spirit comunitar, mai cu celebrări, în comună s-au rezolvat din vechile probleme. Pe lîngă şcoli, o necesitate erau drumurile. Nu asfaltarea acestora, cît, pur şi simplu, crearea lor: multe dintre cele 15 sate ale comunei Horea sînt răspîndite pe înălţimi şi, ca atare, căile de acces între ele erau simple poteci. A trebuit spart prin munţii din zonă cu buldozerul şi s-au făcut peste 100 km de drum. În ceea ce priveşte celelalte utilităţi, cel dintîi a fost cablul: "Am reuşit să bag aici cablu, chiar înaintea oraşului Cîmpeni. A trebuit să-l aduc 4 km pînă în centrul comunei. Apoi a urmat telefonia fixă, în â97-â98, 150 de telefoane, cu reţele proprii şi stîlpi de lemn. Gaz nu avem, e tocmai la Turda sau Alba Iulia. În privinţa canalizării, acum am proiect, prin SAPARD, pe 4 km, cu hidranţi pe lîngă şosea, cişmele...". Oamenii de aici se încălzesc cu lemn, din pădurile locale de răşinoase: prelucrarea şi valorificarea acestuia constituie una dintre principalele lor ocupaţii. Zona nu a fost colectivizată, nefiind nici foarte fertilă: horenii au suprafeţe întinse de fîneaţă, cultivă cartofi, dar nu cereale... De aceea mulţi au plecat, pe vremea comuniştilor, în regiuni mai mănoase. În anii â60, erau în jur de 5600 de oameni în comună; acum sînt vreo 3000. Cei care au rămas se ocupă, pe lîngă prelucrarea lemnului, cu creşterea animalelor - nu multe, 2-3 capete, pentru nevoile gospodăriei. Ei intră în categoria renumită a moţilor: "oameni mîndri, exigenţi, necruţători cu cei necinstiţi, iute vărsători de sînge nevinovat" (conform unei succinte caracterizări a primarului). Cîţiva locuitori Stînd de vorbă cu cîţiva dintre săteni, aflu cîte ceva despre problemele lor: "Sînt aici de cînd m-am născut. De vreo 4 generaţii. Satul e destul de frumos, condiţiile, nu prea... Toată lumea vinde lemn, nu cumpără nimeni. Cîştigă doar cei care-l duc pe piaţă la Timişoara, Arad. Pe vremea lui Ceauşescu am fost angajat la Cîmpeni, la pădure. Am rămas, fiindcă unde să mergi, dacă n-ai bani... Fiii au rămas tot aici, unul creşte animale, altul e poştaş. Dac-or face drumul ăsta, ar fi şi la noi zonă turistică. Primar din ăsta nu sînt mulţi: a făcut şi drumuri, şi piaţă, şi biserică, şi Consiliul nou, şi Căminul, şi toate le-o făcut..." Înţeleg, din spusele celui dintîi interlocutor (67 de ani), că principalele neajunsuri sînt legate de aşezarea satelor, într-o zonă muntoasă şi greu accesibilă, şi de lipsa locurilor de muncă - altele decît cele din propria gospodărie. "Destul de frumos ca zonă, ca peisaj. Eu am noroc că lucrez la biserica din sat, sînt cîntăreţ. Majoritatea lucrează acasă şi au cîte un lemn din pădure. Lucrează doar 2-3 luni pe vară. Agroturismul nu e dezvoltat că nu e drumul asfaltat. Am trei copii, de şcoală, nu am gospodărie mare, doar două vaci. Majoritatea tinerilor cam pleacă de aici." (Nicolae Mate, din Matişeşti). În privinţa locurilor de muncă, sînt privilegiaţi doar cei care lucrează în cele cîteva instituţii existente în comună. O altă posibilitate ar fi agroturismul - acesta ar dezvolta zona şi ar crea locuri de muncă, dar, deocamdată, din cauza dificultăţilor de acces, nu e destul de dezvoltat. Există totuşi săteni care au început şi aşa ceva şi care sînt mai încrezători în potenţialul zonei: "Frumos la noi pe dealurile astea. Mai ales acum, dimineaţa, cînd se aud păsările cîntînd... Nu aş prefera nici o altă zonă. Lucrez la Ocolul silvic, şi de anul ăsta am 4-5 camere pe care le închiriez. Acesta va fi viitorul. Salariul la Ocolul silvic e mic. Aici, de foame nu moare nimeni. Toată lumea se cunoaşte, toţi se adună duminica la biserică. Lumea-i cam egală... Aproximativ 50% din tineri rămîn. Viitorul: să facem 50 km de drumuri. Dacă vom asfalta, cred că va fi ceva de vis. Numai în Elveţia veţi mai vedea aşa ceva". Şi un reprezentant al foarte tinerei generaţii, elev de şcoală generală, în clasa a VIII-a, pare-mi-se, îi ţine isonul: "Mie-mi place aici. Îmi plac munţii. Oamenii sînt buni, nu se ceartă între ei. Nu sînt foarte bogaţi. Totu-mi place. După şcoală, stăm două ore şi ne jucăm, apoi ne facem temele şi ne uităm la televizor". Nu toţi copiii întrebaţi sînt de aceeaşi părere. Mai ales că meseriile pe care şi le doresc pentru viitor nu prea se pot practica strict în perimetrul comunei: "Nu-mi prea place. Prea mulţi munţi. Nu sînt multe locuri în care să ieşi, discoteci... În timpul liber - ne mai plimbăm pe drum. Mai avem acolo un bar - în care mergem cam pe la 6-7. Obiceiurile vechi dintre băieţi şi fete nu s-au păstrat: este ca la oraş. Totuşi, să ai un pic de avere contează: şi pămînturi, şi bani. Vreau să mă fac cîntăreaţă de muzică populară. Îmi plac manelele. Aia cu te iubesc, te iubesc... (elevă, clasa a V-a). Gîf, europeanul "Cînd dă dorul sus pe Gîf / Dîmb pe Gîf şi Gîf pe dîmb / Stai aici pe-acest pămînt / Tot iubind şi gîfîind" (2 km). Aceste versuri constituie un soi de indicator poznaş spre... Dîmbul lui Gîf. Ce este acest dîmb şi de ce e un obiectiv horean important? Ambele răspunsuri sînt simple: dîmbul nu e nimic altceva decît un deal; dealul acesta însă este chiar motivul pentru care Horea a căpătat titulatura de "Sat european": "2001. Lucram acolo pe un dîmb cu oamenii. Stînd cu ei la masă, am văzut că parcă aveau o reţinere cînd vorbeau despre acest dîmb. Am început să le dau şi ţuică, şi bere, să-i înveselesc un pic, să-i trag de limbă. Şi unul începe să-mi spună: ŤPrimare, eu aicea am adus 5 femei!». Altul: ŤEu, zece!». ŤPrimăvara, duceam cu căruţa sticle goale de lichior, atîtea se adunau aici.» La drăguţ aşa se mergea: cu lichior. Acolo nu s-o-ntîlnit soţ cu soţie, doar amant cu amantă. Am început să culeg de prin sat păţanii de-ale lor, să fac investigaţii. Toată lumea era bucuroasă că nu ştiau unul de altul şi puteau merge pe dealul lui Gîf cu cine voiau. Era un loc unde puteai fugi, să te ascunzi, un loc strategic, ferit. Se afla acolo o poieniţă, Joampa fericirii, unde-şi alinau ei ofurile... Am început să lucrez, să fac un parc pe dealul ăsta. Bătrînii, cînd mă vedeau acolo, ziceau: ŤSă nu te bagi primare, că te batem cu pietre...». Cînd am inaugurat, au venit şi ziarişti din America. Scările Speranţei, Poarta Inimii fierbinţi, masa Tinereţe fără bătrîneţe... Le-am dat denumiri frumoase, ca să pun în valoare mitologia locală. Cuptorul fermecat, Cămara cu suflete, Fîntîna inimii, din care apa curge în rîul Lacrima iubirii şi se duce pe Moara norocului, scaldă naturală. Mai pusesem şi clopul cu sunet, pe brad: un casetofon şi CD player. L-au stricat...". Aşa sună, pe lung, în versiunea primarului, povestea Dîmbului lui Gîf. Sau, a Dealului îndrăgostiţilor. Comuna Horea a devenit europeană şi şi-a creat un potenţial turistic punînd în valoare o legendă locală