Poveste de dragoste cu voci de radio

Aşteptam ritualul de sîmbătă seara cîte o săptămînă întreagă. Anii ’90 se apropiau de mijloc, iar eu tocmai intrasem la liceu. Discoteca în blue jeans se trasmitea în eter pe Programul III, adică Radio România Tineret, şi ţinea toată noaptea de sîmbătă spre duminică. Vorbim despre o perioadă în care revistele cu celebrităţi abia începuseră să apară. În orăşelul meu de provincie ajungeau destul de greu. Nici cablu TV nu aveam încă. Muzica o ascultam la radio, fără să asociem toate vocile cu chipuri de artişti. Melodiile care ne plăceau ni le înregistram singuri, cu un casetofon care să permită acest lucru, atenţi fiind ca ele să nu fie întrerupte de intervenţiile prezentatorilor. Să fie cap‑coa­dă, altfel spus.

În fiecare sîmbătă seara, camera mea se umplea de voci şi de viaţă. Recunoşteam oamenii de radio de la primele cuvinte rostite. Îmi mai amintesc încă timbrul lui Sorin Caracseghi. Şi pe al lui Florin Helmis. În jurul emisiunii se crease o adevărată comunitate de ascultători care intrau în direct, dialogurile erau amuzante şi fireşti, se rîdea mult şi se asculta muzică bună.

Piesele din lista lor erau extrem de variate, pentru toate gusturile. De acolo am aflat pentru prima dată despre Sheryl Crow. O oră din noapte, cred că de la 3 la 4, se difuza un album întreg, iar prin ’94 am ascultat şi albumul ei de debut, Tuesday Night Music Club. Melodii cum erau „Run Baby Run“ sau „Leaving Las Vegas“, cîntate cu vocea ei inconfundabilă, insinuantă şi ameţitoare ca vinul, îţi curgeau prin vene direct către inimă.

Aerosmith tocmai scoseseră cel mai bine vîndut album al lor, Get a Grip, iar Bon Jovi, cel mai de succes single, „Always“. Despre faptul că Jon Bon Jovi a renunţat la plete spre finele lui 1992, cînd a apărut albumul Keep the Faith, s-a glumit şi votat pro şi contra vreme lungă. „Ştirea“ se pare că ajunsese şi la CNN. Tot la Discotecă am ascultat în premieră melodiile în limba franceză ale lui Céline Dion şi vestea că, pe 31 martie 1995, cîntăreaţa Selena, difuzată destul de des, fusese ucisă, la nici 24 de ani, de preşedinta fan-clubului ei.

N-am reuşit să prind liberă linia telefonică pentru dedicaţii niciodată, deşi am încercat de nenumărate ori. Unii însă intrau mereu şi erau de-ai casei. Dedicaţiile erau în general pentru prezentatori, pentru ascultători şi pentru „fetele singure“. Alţii erau întrebaţi ce fac la acea oră, de ce nu sînt în oraş la petreceri. Alţii sunau de la chefurile la care dansau pe muzica din emisiune. O doamnă fericită că a intrat în direct pentru prima dată povestea cum ascultă Discoteca în timp ce urmăreşte două filme în paralel, la televizor. „Aveţi telecomandă?“, a întreba­t-o prezentatorul. „Nu, n-am.“ „Păi, şi cum faceţi?“ „Cobor din pat şi schimb postul de la buton din cînd în cînd.“

Într-o anumită perioadă a iernii, începeau dedicaţiile pentru „cei care vor merge la Bîlea“. La Bîlea se întîlneau realizatorii de programe de la România Tineret cu fanii din toată ţara. Era cu poveşti, veselie şi petrecere mare. Şi, totodată, un important motiv de dispută între mine şi mama, care nu mă lăsa să particip. În opinia ei, un copil de 14-15 ani nu avea ce căuta acolo. Aşa că abia aşteptam să mai cresc şi să-i pot cunoaşte în carne şi oase pe posesorii vocilor mele preferate. Să ajung la Bîlea.

Serbările Estivale ale Zăpezii, eveniment care continuă pînă în ziua de azi, au avut prima ediţie în 1995, la Bîlea Lac, şi se trag tot din întîlnirile cu ascultătorii. Dat fiind că la Bîlea sezonul de schi se încheia cel mai tîrziu şi, de multe ori, stratul de zăpadă era considerabil de gros la început de vară, s-a încercat şi s-a reuşit o îmbinare între potenţialul turistic şi sportiv al zonei cu muzica şi distracţia, asigurate de Discotecă şi de fanii ei.

Multă vreme după întîlnire, la radio se pomenea despre Bîlea, se făceau comparaţii cu ediţiile trecute, se lăsa cu porecle, novicii îşi povesteau impresiile. Un ascultător se rătăcise o zi întreagă, pe jos, prin zăpadă, pînă să se întîlnească cu alţii care, printr-o coincidenţă, mergeau tot acolo şi l-au salvat. O fată cam de vîrsta mea a sunat într-o noapte şi a povestit cu cîtă bucurie le spunea tuturor celor care o întrebau: „De ziua mea am primit… Bîlea. Cadoul ideal“.

Dedicaţiile veneau şi sub formă de scrisori, sute de scrisori săptămînal. Unele erau citite şi triate. Alteori, prezentatorii se scuzau că nu au avut timp să le deschidă pe toate şi că-i vor căuta între paginile lor în direct pe destinatarii melodiilor. Piesele erau uneori pregătite, alteori se negociau, cel care cerea o melodie anume trebuia să explice de ce este atît de importantă sau ce amintire îl leagă de ea. Era încurajate destăinuirile personale, luatul peste picior era la loc de cinste, iar rîsul, la ordinea zilei.

Cîţiva colaboratori erau încă studenţi. În sesiune, colegii lor de la radio îi sunau în timpul emisiunii să vadă dacă învaţă sau dorm, să verifice ce note au luat şi să le dedice melodii cu mesaj. Să fii student în Bucureşti şi să ai privilegiul să împarţi atmosfera de sîmbătă seara cu aceşti oameni era ţelul meu de atunci. Iar cel mai mare vis, să fiu cea care deschide sutele de scrisori venite de la fani, pentru a le citi dedicaţiile.

Prima ediţie a Discotecii în blue jeans a fost în iunie 1992. Ultima, prin ’96-’97, aproape simultan cu plecarea mea de acasă, la facultate. Casetele, cu benzile lor lipite cu ojă de unghii şi derulate cu creionul, cedau încet-încet locul CD-urilor. S-au înmulţit în timp şi posturile de radio, şi emisiunile de muzică. Nu ştiu dacă vreuna dintre ele a mai reuşit să creeze o comunitate precum cea a „ascultătorilor în blue jeans“, sau să nu aibă timp să trieze sutele de dedicaţii scrise cu pixul pe hîrtie, sau să ţină oamenii în casă sîmbătă noaptea, făcîndu-i să se uite la filme cu sonorul oprit. Accesul la muzică a devenit în zilele noastre atît de facil, încît puţină lume îşi mai aminteşte cum era să aştepţi ore în şir să asculţi la radio melodia preferată sau cît de rapid puteai să fii în a apăsa butonul REC.

Din noiembrie 2004, Radio România Tineret a devenit, sub îndrumarea lui Florian Pittiş, Radio3Net, primul canal public emiţînd exclusiv pe Internet. După trecerea în nefiinţă a fondatorului său, postul de radio i-a preluat numele.

N-am ajuns în Bucureşti suficient de repede cît să cunosc vocile de radio de altădată. Cele în jurul cărora îmi construisem, în anii adolescenţei, un ritual de sîmbătă seara, cînd camera mea se umplea de viaţă. Părinţii mei mai păstrează însă o cutie mare, plină cu casete înregistrate de mine, din Discotecă. Chiar şi primul meu casetofon cu buton REC, primit prin 1993.

Înclin să cred că anul ăsta mama m-ar lăsa să merg la Bîlea.

Foto: Emilian Chirilă