„Politeţea are ca fundament empatia“ – interviu cu Dana GONŢ

Este realizatoarea emisiunii Bonton, difuzată duminica, de la 17,30, la Digi24. Dana Gonţ vorbeşte despre bune maniere, într-o Românie în care acestea sînt pe cale de dispariţie. Nu pretinde că ar civiliza România, ci doar încearcă să îi arate un chip mai frumos.

Emisiunea dumneavoastră este singura despre bun-gust, bune maniere, de pe micile ecrane neaoşe?  

La început, nu am crezut că o s-o pot face, proiectul ăsta era în mintea mea de multă vreme. Am fost întrebată ce aş vrea să fac, la ce emisiune aş vrea eu să mă uit. Am avut o ezitare, pentru că m-am gîndit ca aş fi ţinta ironiilor. Faptul că ideea a fost bine primită a fost pentru mine un imbold extraordinar. La orice altă televiziune comercială m-aş fi dus, nu ar fi acceptat ideea. Pentru că nu ar fi scos bani din ea. Într-o lume în care nu exişti dacă nu eşti scandalos, şocant, nu ar fi acceptat-o. Norocul meu a fost şi că postul are un target mai elitist.  

De ce aţi ales acest subiect?

Nu e atît de greu să-l alegi, dacă trăieşti în România. Pînă la urmă, te defineşte ceea ce te preocupă. Am evitat latura direct didactică, am evitat să dăm lecţii, pentru că oamenii au tendinţa să le respingă. Emisiunile au, totuşi, o componentă didactică, dar indirectă, prin tot ceea ce spunem noi.

Şi totuşi, manualul Aureliei Marinescu, Codul bunelor maniere astăzi, a fost bestseller...

Aici e un paradox. Deşi această carte a fost bestseller, românii nu prea par să fi avansat în vreun fel în privinţa bunelor maniere. Cred că mulţi au cumpărat-o doar ca s-o ţină în biblioteci. Pe a mea am tot făcut-o cadou, încît am ajuns ca eu să n-o mai am.  

De atunci, alte cărţi asemănătoare nu prea au mai apărut...

Cred că ţinta trebuie să fie alta. Cred că trebuie să ne adresăm unei generaţii un pic mai mici şi s-o creştem într-un fel. La 50 de ani, chiar dacă citeşti o carte de bune maniere, chiar dacă reţii cîteva lucruri, tot nu te mai poţi schimba radical. Educaţia nu se face la 45-50 de ani. Sînt multe cursuri de bune maniere pentru copii, chiar pe la grădiniţe, cred că e un bun început. Şi noi ne-am implicat într-un asemenea proiect. Cu un profesor din Cîmpulung, Gheorghe Bănuţă: la Clubul Elevilor de acolo, care e departe de a fi cea mai arătoasă clădire din oraş, acesta făcea, de 15 ani, cursuri de bune maniere, el nefiind plătit. Era ca un cerc de bune maniere. L-a structurat ca pe un manual pentru copiii lui, numai că nu a avut bani să-l tipărească. Am editat acel curs şi l-am tipărit, în 2000. I-am dăruit lui mare parte din exemplare, pentru generaţiile de tineri care se vor duce la acest cerc. Simplul fapt că există adolescenţi preocupaţi de lucrul ăsta mi s-a părut mare lucru. Acesta a fost, într-adevăr, unul dintre subiectele pe care le-am dus pînă la capăt, implicîndu-ne.  

Ce înseamnă, de fapt, bunele maniere, pentru dvs.?

Nu e vorba doar de bune maniere. Pentru că tot ce înseamnă politeţe are ca fundament nu aristocraţia, ci empatia, să-ţi pese de celălalt. Sinceritatea – eu una pun mai mult preţ pe o discuţie cu înţeleptul satului de nu ştiu unde, care dovedeşte sinceritate şi ospitalitate, venite nu dintr-o educaţie care l-a forţat să fie aşa, ci din sufletul lui, decît pe un dialog cu cineva care face lucrurile astea mecanic.  

Care vi se par zonele cu cele mai proaste maniere?

Relaţia tineri – bătrîni mi se pare cea mai dificilă. S-a creat o prăpastie între ei. Eu am o empatie deosebită pentru oamenii vîrstnici, sînt ataşată de ei. Probabil că şi de aceea majoritatea reportajelor pe care le fac sînt cu oameni în vîrstă.  

În ce priveşte relaţia bărbaţi – femei, nu cred că egalitatea de şanse exclude curtoazia. Nu sînt de acord nici cu influenţa anglo-saxonă: femeia care refuză orice gest galant, numai pentru a demonstra că ea poate. La noi, cred ca s-a păstrat, totuşi, o mentalitate patriarhală. Dacă nu mă înşel, există o statistică în care 7% dintre români consideră că femeia e proprietatea bărbatului. Că decid ei şi pot dispune asupra a ceea ce ea poate sau nu să facă.Asta e o mentalitate de secol XIX.  

Ideea nu e să nu mai existe mediere, colaborare, ori să zici nu, ca femeie, la orice îţi propune bărbatul. Nu e o luptă în care trebuie să demonstrezi că, dacă ţi se spune să faci ceva, trebuie obligatoriu să refuzi. Trebuie găsit un dialog. Nu văd nimic rău dacă bărbatul este cel care sugerează deciziile importante într-o familie, atîta timp cît nu le impune.  

Cum vedeţi deteriorarea relaţiilor între oameni în marile oraşe, inclusiv în Bucureşti? Există vreo legătură între acest fenomen şi migraţiile din mediul rural înspre mediul urban?  

Nu pot vorbi despre efect, fără să mă gîndesc la cauză. Convingerea mea e că ni se trage din perioada comunistă. Atunci a fost un exod de la ţară către oraş, oameni care nu erau deloc adaptaţi pentru modul urban de viaţă. S-a creat o situaţie neplăcută. La ţară, oamenii aceia aveau un bun-simţ învăţat din bătrîni şi o rînduială. Au fost aduşi aici, unde nici nu s-au putut adapta unei vieţi citadine, şi au pierdut şi buna-cuviinţă pe care o aveau acasă.  

Cum vi se par moravurile generaţiilor de după ’90?

Generaţiile de după ’90 au suferit de o lipsă de conexiune cu părinţii. Aceştia au fost preocupaţi de cîştigarea banilor, au fost influenţele societăţii capitaliste, consumeriste. Ei au uitat de copiii lor şi au crezut că le oferă totul, dacă îi asigură din punct de vedere material. Majoritatea sînt nişte copii neglijaţi, care au fost învăţaţi că reuşeşti doar fiind tupeist. E o diferenţă mare între îndrăzneală şi tupeu: trebuie să ai îndrăzneala să crezi în visele tale, să-ţi susţii puncte de vedere, dar nu şi tupeul să faci lucrurile astea lovindu-i pe alţii. La care se adaugă lipsa de modele, care mi se pare esenţială. În media, banii s-au făcut cu vedete de alt gen, care nu pot fi modele reale. Nu ne putem mira că lucrurile stau aşa cum stau.

E greu pentru copii să înveţe bunele maniere, cînd nu le mai văd la nimeni... Nu putem să ne aşteptăm ca aceştia să fie educaţi, generoşi, virtuoşi, să creadă în anumite valori, cînd ceea ce lor li se prezintă ca valoare este banul, obţinut oricum.  

Care sînt, după dvs., valorile importante?

Cel mai important nu e cum ţii în mînă cuţitul şi furculiţa sau dacă ştii ordinea lor. Chiar în cazul celor mai serioase protocoale, lumea e mai sensibilă la cum vorbeşti, cum te uiţi, cum zîmbeşti, ce spui, cît eşti de binevoitor. Chiar şi Principesa Margareta mi-a confirmat aceste lucruri. Nu deranjează că omul nu respectă strict protocolul, dacă vine cu bun-simţ, cu o atitudine de respect.  

În emisiunile dvs., cum vă alegeţi personajele, care au fost cele mai interesante?  

Alegerea subiectelor e partea cea mai grea. Nu e o emisiune legată de eveniment. Trebuie să cauţi oameni, poveşti, imagini. Căutăm întotdeauna oameni-model, care ne pot inspira. Nu am rămas la zona aristocraţie, boieri, bune maniere. E o zonă pe care o acoperim în continuare, este nucleul nostru. Dar am trecut dincolo de ea. A fi un om politicos înseamnă să-ţi pese inclusiv de generaţiile care vin. Şi dacă faci ceva pentru ţara în care trăieşti, pentru comunitatea în care trăieşti, poţi fi un model. E vorba de implicarea în societate, de generozitate, chiar şi de păstrarea tradiţiilor.

Mihai şi Domnica Ghica m-au impresionat, Alexandru Scarlat Rosetti, extrem de bonom, gentil şi elegant. Am avut chiar de curînd o poveste cu doi bătrîni de 80 de ani, care fac bundiţe – Dragoş şi Ileana Nicolăica, fac bundiţe de 60 de ani. Şi stau alături de 60 de ani şi au, cu siguranţă, un respect special unul faţă de altul, şi o trăinicie... Virgil Ogăşanu a apărut la rubrica „Cu respect“, unde noi alegem personalităţi despre care credem că au ceva de spus în legătură cu cei şapte ani de acasă. M-a impresionat povestea lui cu un ofiţer sovietic care l-a prins închinîndu-se în faţa unei biserici, în uniformă de pionier. El nu şi-a pierdut credinţa, de atunci încolo s-a închinat cu limba în cerul gurii.

Trataţi şi subiecte mai actuale, precum speed dating-ul...

Oamenii trăiesc într-un secol al vitezei. Dacă s-ar putea să-şi găsească jumătatea în şapte minute... La emisiunea despre speed dating am întins şi o capcană unor fete de 20 de ani. L-am pus pe un băiat să joace rolul...bărbatului perfect. El le-a dat, la toate întrebările, răspunsurile aşteptate...Fetele l-au preferat pe el. Au fost dezamăgite cînd au descoperit realitatea. Le-am arătat, astfel, că ştim cum funcţionează pentru ei lucrurile astea şi am încercat să le arătăm unde pot greşi, unde sînt pericolele.  

Ne-am ocupat şi de dragostea online, am găsit chiar şi un cuplu care s-a cunoscut pe Facebook. Nu aveam o poziţie clară faţă de toate astea. Am încercat să păstrăm un echilibru şi oamenii să tragă singuri concluzii.  

Există nişte reguli pentru relaţiile de serviciu?

O atitudine politicoasă, zîmbitoare e aducătoare de cîştig. A fi politicos la nivel de bază e obligatoriu pentru toată lumea. Dar nu să ajungem la ipocrizie. Trebuie să saluţi pe oricine, dar dacă nu-l placi, nu e cazul să-i spui ce bine arată....

Aţi avut şi străini invitaţi în emisiuni. Au ei o altă percepţie asupra bunelor maniere, decît noi?

Depinde din ce zonă sînt. Majoritatea invitaţilor pe care i-am avut din Europa de Vest au spus că sîntem foarte ospitalieri şi prietenoşi, iar asta îi ajută să treacă peste alte probleme ale societăţii, cum ar fi infrastructura. Pe cînd, invitaţii din America Latină, de pildă, au spus că noi sîntem mai reci. La ei nu se încuie uşile; în sat, dacă ai un copil, toată lumea se ocupă de el. Depinde la ce te raportezi...

Ce feedback aţi avut la emisiune?

Am fost oarecum surprinsă cînd am intrat în anul al treilea de Bonton. A făcut audienţă mult peste aşteptările noastre. Am avut feedback pozitiv. Ceea ce-mi dă o motivaţie s-o continui mai mult decît orice. 

a consemnat Iaromira POPOVICI  

Mai multe