Pitch-uri, team-building-uri şi... bonus-uri

VIAŢA DE FIRMĂ Cam toţi se plîng de lipsă de timp. Îţi declară asta la mobil, în timp ce se află în maşina firmei, într-un trafic infernal, pe Calea Victoriei la orele amiezii, îndreptîndu-se către un meeting de afaceri. Sînt oamenii de Sales sau de Marketing. Alţii, cu joburi ceva mai statice - cum ar fi cei de la Financial, Purchase, Human Resources - cunosc la perfecţie binefacerile Internetului în orele moarte de la serviciu. Toţi au în permanenţă Messenger-ul deschis, gata să intre în legătură cu prietenii cei mai buni, alături de care au copilărit, dar pe care nu i-au mai văzut de cîteva luni, deşi stau la cîteva blocuri distanţă. Totul, din lipsă acută de timp. Cînd sună acasă să spună "Iubito/iubitule, astăzi vin ceva mai devreme!", de obicei este deja 6 sau 7 seara. În week-end-uri, au întotdeauna antamate diverse activităţi organizate de Companie: cîte un team-building în Deltă, la un resort luxos şi retras, o sesiune de training la Sinaia, unde studiază materii cu nume năucitoare, precum time management sau leadership skills development, sau însoţesc la bere cîte un manager străin venit de la Compania mamă pentru a implementa aici un sistem-informatic-minune. Dacă lucrează în publicitate, au shooting-uri sau PPM-uri pînă la ore tîrzii din noapte şi, cînd ies la cafenea cu prietenii, dezbat pe viaţă şi pe moarte eficienţa unei reclame la detergent (atenţie: nu unul obişnuit!). Dacă lucrează în banking, se recunosc uşor după costumele în culori neutre şi cămăşile în culori pastelate - aşa cum cere acel set de legi interne care priveşte îmbrăcămintea la locul de muncă, denumit dress code (ştiu că această avalanşă de termeni englezeşti are darul de a crea cititorului un efect neplăcut, dar credeţi-mă pe cuvînt că nu s-au inventat încă nişte traduceri fericite). Toate multinaţionalele care se respectă au "valori organizaţionale" care creează impresia că scopul nu ar mai fi profitul (adică beneficiul direct al share-holder-ilor şi membrilor din board-ul de conducere - scuze din nou pentru englezisme!), ci nişte concepte mult mai înălţătoare, cu valoare socio-emoţională şi aspiraţională, cum ar fi: "Vom oferi produse şi servicii de marcă şi de înaltă calitate şi valoare care să contribuie la îmbunătăţirea vieţii consumatorilor din lumea întreagă" (www.pgbalkans.com/ro). Vacanţele sînt singurele două săptămîni care le aparţin cu adevărat angajaţilor, aşa că preferă să şi le petreacă departe de ţară, exoticul destinaţiei fiind direct proporţional cu mărimea bugetului. Nu este snobism, ci o reacţie firească: vrei să simţi, cu toţi porii fiinţei tale, că au meritat cele 11 luni şi jumătate de muncă neîntreruptă, vrei să vezi un rezultat palpabil al serilor sacrificate pe altarul companiei. Colegii şi şefii Colegii de firmă sînt, în cele din urmă, o mare familie. În cazul în care compania este foarte mare, se creează familii ceva mai micuţe, reunite în jurul departamentelor. Dacă tot îţi petreci cea mai mare parte a vieţii cu ei, măcar să-ţi faci această "şedere" cît mai plăcută. Cîteva exemple: "Sîntem prieteni, mai ieşim cîteodată după program la o bere" sau "Mergem cu fetele, în fiecare an de 8 Martie, la un restaurant frumos! Pe banii companiei, evident!" sau "La ultimul team-building a fost super! Ne-au făcut nişte exerciţii d-alea cu căţărare prin copaci şi pe stînci. Şi după aia am avut party cu karaoke. Foarte tare!". Dar relaţia cu colegii de firmă se încheagă mai puţin în urma exerciţiilor organizate, cît mai ales în jurul pauzelor de masă şi de ţigară în care se vorbesc cu năduf şefii şi directivele lor, se rememorează cu voluptate masochistă întîmplările zilei (cererea unui client nesuferit, căderea server-ului, circulara management-ului în ceea ce priveşte achiziţia de pixuri, capse şi agrafe de birou, defectarea copiatorului, pierderea dramatică a unui pitch), se scornesc porecle pentru şefi (Cotoroanţa, Urangutanul Roz, Morsa Isterică, Bocciu’, Pinocchio) şi se rîde mioritic de tot şi toate, dar pe ascuns, pentru a nu ajunge la urechile conducerii, ocupată în acest timp să creeze o nouă strategie de stimulare a creativităţii angajaţilor. Evadările 8 ore pe zi poate că nu sînt de ajuns pentru Companie, dar cu siguranţă uneori sînt prea mult pentru angajat. Există aşa-numitele "ore moarte", în care treaba pur şi simplu stagnează, telefoanele încetează ca prin farmec să sune şi totul încremeneşte. Orele în care pur şi simplu nu este nimic de făcut. Ai vrea să te ridici şi să pleci. Dar nu poţi. Există un contract, pe care l-ai semnat, de bunăvoie şi nesilit(ă) de nimeni, pînă cînd demisia sau concedierea te va despărţi, contract care prevede că programul (oficial) este între orele 9,00 şi 18,00 (neoficial, el se poate prelungi nedeterminat). Aşa că nu ai de ales decît să rămîi în faţa monitorului tău şi să alegi una din variantele de viaţă frumos colorată pe care ţi le oferă Internetul. Soluţii de petrecut timpul liber la birou: "Păi, epoca Solitaire-ului a cam apus. Într-o vreme jucam în draci... Acum sînt alte minuni. Prefer să mă uit la filmuleţe pe YouTube" sau "Eu, ca să spun drept, am un blog. Cînd prind cîte-o fereastră la job, profit ca să mai postez acolo sau să răspund la comentarii" sau "Şi eu tot pe net stau, ca toată lumea. Păi, citesc reviste, mai intru pe un forum şi-mi dau cu părerea. Sau îmi caut chestii de care am nevoie: mobilă pentru apartament, oferte de vacanţe pentru la vară, cursuri de dans pentru aia mică. Mai scriu mail-uri sau vorbesc pe Messenger cu prietenii... D-astea, ca să treacă timpul!". Aşadar, ce-ţi rămîne de făcut? Să te trezeşti în fiecare luni dimineaţa, în garsoniera ta închiriată, în apartamentul tău luat pe credit sau în vila ta luxoasă, să te uiţi în oglindă, să te îmbraci şi să pleci cu metroul, autobuzul, maşina luată în leasing sau adusă "pe comandă specială", către un loc în care îţi consumi cea mai mare a vieţii, pentru a obţine acele lucruri despre care savanţii americani încă n-au descoperit dacă aduc sau nu fericirea.