Pașaportul românesc, visul unei nopți de vară

28 iulie 2011   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Pe Ştefan cel Mare, bulevardul de promenadă al chişinăuenilor, împînzit de magazine care se vor cochete şi exclusiviste şi un McDonald’s mai popular decît în America profundă, nu e nimeni care să îţi vorbească atunci cînd întrebarea ta conţine cuvintele-cheie ale neliniştii tuturor basarabenilor din lume: România, Uniunea Europeană, dublă cetăţenie, Rusia şi comunism. Nimeni nu se va opri firesc pe stradă, cu o schiţă de zîmbet placid, şi-ţi va răspunde la salut fără a tresări nervos în momentul în care dai glas cuvintelor interzise. Volubilitatea care-l caracterizează pe fiecare moldovean şi care ia dimensiuni de neînchipuit mai cu seamă după cîteva păhărele de licori bahice se transformă instantaneu în reticenţă sau într-un „je ne sais quoi“ impasibil, dar explicabil. Poţi tu să fii întruchiparea perfectă a politeţii şi a amabilităţii, că dacă se produce declicul şi îţi scapă păsărica, aşteptatele răspunsuri vor avea forma unor alte întrebări: nu ştiu, nu-ţi pot spune, dar cine eşti şi de unde vii?

Prin urmare, sînt cîteva lecţii de însuşit înainte de a purcede la drum prin Chişinău sau oriunde în Moldova cu scopul de a chestiona în legătură cu cetăţenia română, pe care ştii că o primesc aproximativ 5000 de basarabeni anual. Trebuie să ştii că deşi populaţia este divizată în ceea ce priveşte opţiunile politice în două jumătăţi aproape egale, Legea cetăţeniei române nr. 21 din 1 martie 1991, care prevedea posibilitatea redobîndirii acesteia de către cetăţenii care au pierdut-o (art. 10), a creat premisele necesare pentru ca majoritatea să înceapă demersurile în acest sens. Este necesară doar anexarea la dosar a unei adeverinţe care să ateste faptul că localitatea de naştere a făcut parte din teritoriul României pînă în august 1940, dată pînă la care ruşii au colonizat ţinutul dintre Nistru şi Prut. Aşa se face că există un număr consistent de locuitori ai Republicii Moldova, obstinaţi vorbitori de limbă rusă şi fanatici nostalgici după comunism care, deşi n-au crezut niciodată în unitatea românească, ci, dimpotrivă, s-au opus feroce oricărei asocieri de această natură, călătoresc relaxaţi prin Uniunea Europeană afişînd, la nevoie, paşaportul românesc care trebuie să fie, mai nou, biometric. 

Iluzia  unei identităţi alternative 

Cetăţenia română este, în felul acesta, pentru populaţia din partea stîngă a Prutului, o adevărată mană cerească. De cele mai multe ori, în imaginaţia ţăranului cocîrjat, pentru care fiecare seară de vară caniculară, desprinsă parcă din romanele bucolice, este un prilej de visare, paşaportul românesc reprezintă biletul spre Europa, spre ţările mediteraneene unde, a auzit el, ar aduna în şase luni bani cît în doi ani dacă ar fi angajat în Moldova. Italia, Spania sau Portugalia sînt acele locuri pe care le-a văzut în fotografiile rudelor sau ale vecinilor, în casele lor renovate, în maşinile parcate în faţa porţilor de fier, chiar dacă una dintre roţi e înecată în vreo baltă noroioasă, în copiii năzbîtioşi, cu Internet pe telefoanele mobile, sau în gazoanele din burta curţilor, ultima fiţă importată din patriile adoptate. Iluzia bunăstării căpătate relativ facil este cea care îi adoarme şi îi trezeşte din somn în crucea dimineţii. 

Dar de la vis pînă la realitate e un drum lung, anevoios şi costisitor, care se suceşte şi se răsuceşte în curgerea lui. Pentru cei mai mulţi dintre basarabeni, acesta are distanţa dintre Chişinău şi Bucureşti şi durata celor cîţiva ani de expectativă covîrşitoare. Din 2000 încoace, din cauza numeroaselor modificări prin care a trecut Legea cetăţeniei române, „drumeţii“ au făcut popasuri fie la Biroul Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei, fie la Autoritatea Naţională a Cetăţeniei ori la instituţiile din Chişinău – Ambasada României sau Consulatul Român. Şi nu de puţine ori au fost nevoiţi să împrumute sau să caute pe sub saltele sume mari de bani fără de care numărul de kilometri dintre ei şi meleagurile cu măslini şi portocali ar fi rămas acelaşi. 

E mai bine totuşi decît să îşi îndese trei tricouri într-o boccea şi să treacă de controlul vamal împărţind puţinul oxigen dintr-un butoi de plastic cu alţi emigranţi ilegali. Aşa au început temerarii – cei care au tatonat calea. Apoi, basarabenii au început să adune maldăre de acte, certificate de naştere, adeverinţe, procuri, caziere şi declaraţii autentificate, în cozi infernale la Arhiva Naţională sau la Consulatul Român, şi au dat startul unei călătorii onirice, în care mirificul document este elementul esenţial, comun. 

Un român rătăcit în Moldova 

Puţini sînt cei pentru care avantajele redobîndirii cetăţeniei române contează semnificativ mai puţin decît recunoaşterea sau oficializarea, într-un fel, a apartenenţei la poporul român. Îi poţi număra pe degete pe moldovenii care tresar atunci cînd în România au loc proteste împotriva măsurilor de austeritate sau pe cei care se mai înduioşează la auzul unor cuvinte româneşti pronunţate corect şi lin. 

Iurie Colesnic este preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă în Agricultură din Republica Moldova. La cei 73 de ani ai săi este dîrz, senin ca un cer de vară, un pic haios, după unii, în convingerea sa nestrămutată că este român. Născut pe 28 iunie 1938: „nu am nici un dubiu că sînt român“. Ba chiar i se pare un abuz cînd este chestionat în această privinţă. „Eu nu înţeleg de ce unii oameni îşi mai pun această întrebare. E simplu ca «Bună ziua!».“ Şi zilele lui sînt bune, alunecă uşor din una în alta, locuieşte cu familia fiului său şi aplică tot soiul de proiecte aparent alambicate cu finanţare europeană în domeniul agriculturii. 

Despre procedura de redobîndire a cetăţeniei române a aflat de la rubedeniile sale din România. „Vreau să spun că peste Prut sînt foarte multe rude de-ale mele. Am un unchi profesor la Universitatea «Al. I. Cuza» din Iaşi, un alt unchi care e profesor la Academia Militară, mătuşi care au fost profesoare, mulţi verişori. De asemenea, un verişor care e profesor de fizică la liceu.“ Spre deosebire de mulţi conaţionali de-ai săi care au depus teancuri de acte doar pentru a-şi facilita accesul în statele cu salarii plătite în euro, bărbatul din faţa mea nu şi-a dorit decît să fie cît mai aproape de români. Cetăţenia, pentru el, e un soi de confirmare oficială a status-ului, de transpunere fizică a trăirilor sale patriotice, care au luat forma unui document: „a fost din orgoliu, pentru a demonstra celorlalţi că aceasta este adevărata mea naţionalitate“ – identitatea pierdută şi recuperată. 

Iurie Colesnic e un caz aparte în toată această poveste cu redobîndirea cetăţeniei, excepţia care a confirmat regula lungilor aşteptări, pentru că la el tevatura a durat, în mod neverosimil pentru ceilalţi, doar două săptămîni. A fost mai simplu decît a sperat. În două săptămîni, a primit confirmarea integrării în comunitatea românească şi, deşi a solicitat apoi, în ordinea firească a lucrurilor, paşaportul, actul în sine e doar „de formă“, de pus la păstrare într-un sertar, pentru că toate vizele domnului Colesnic sălăşluiesc între filele paşaportului albastru, moldovenesc.

„Noi nu sîntem ruşi  sau sovietici“ 

Pentru o imagine corectă, coerentă şi cît mai aproape de realitatea chinuitoare prinsă între anii 2002-2009 precum o gîză într-o pînză de păianjen, se impune însă menţionarea situaţiilor în care din momentul solicitării pînă la rostirea jurămîntului de credinţă s-au scurs alene, spre disperarea basarabenilor, şase sau chiar şapte ani. „Au fost cei mai grei ani, în care m-am agitat, am întrebat în toate părţile, am fost confuză şi neinformată“, povesteşte vădit emoţionată Stealina Gînga, o femeie de vîrsta a treia, micuţă, firavă şi cu voce subţire, care a depus dosarul în 2002 şi a jurat loialitate statului român în 2008. Argumentul ei se înscrie în seria declaraţiilor de patriotism franc: „Simţeam nevoia de a oficializa cumva legătura, identitatea mea, statutul de român. Eu aveam impresia că, primind cetăţenia română, lumea va înţelege mai uşor că aparţine poporului român şi se va întări oarecum această legătură dintre oamenii de pe cele două maluri ale Prutului. Credeam că dacă ruşii de aici, şi nu numai, vor vedea că sînt atîţia oameni care îşi doresc cetăţenia, atunci ne vor lăsa în pace. Parcă voiam să demonstrez cuiva că noi sîntem români, nu ruşi sau sovietici“. A ieşit de cîteva ori din ţară cu paşaportul românesc, dar zice că de fiecare dată cînd îl scoate din poşetă are un puseu de mîndrie, asemănător cu senzaţia unei victorii înţelese de foarte puţini. 

Bunăstarea e biometrică 

Adevăraţii norocoşi, cei care folosesc adjectivul „binecuvîntat“ în autocaracterizarea lor, sînt, în mod ironic, leneşii sau mai bine zis basarabenii cu răbdarea de fier. Ei au aşteptat cuminţi pînă în anul 2009, cînd procedura de acordare a cetăţeniei s-a simplificat considerabil, iar numărul lunilor care se scurgeau de la depunerea dosarului pînă la publicarea dovezii de cetăţenie a scăzut. Pentru Oxana Pascal, de pildă, asta a însemnat şapte luni, alături de Mihai Vîrlan şi mulţi alţi bursieri români care au început demersurile după fatidicul aprilie 2009. „În primul rînd, am avut posibilitatea de a mă informa corect de pe site-ul Ministerului Justiţiei, care conţine toate informaţiile necesare, de la numărul de cópii ale unor acte, pînă la programul de lucru al instituţiilor“, punctează Oxana, studentă în anul al II-lea la un master în Iaşi. Atît ea cît şi ceilalţi beneficiari ai burselor Guvernului român îşi doresc ferm să se stabilească în România. De-a lungul anilor de studii au înţeles că, deşi îi macină dorul de părinţii rămaşi singuri în Moldova să cultive hectarele de pămînt pîrjolit de soare, „aici e mult mai bine“. Salariile sînt mai mari, vacanţele parcă mai lungi şi oamenii, pentru mulţi dintre ei, mai ordonaţi şi mai zeloşi în ceea ce fac. 

Din schemă însă nu pot fi excluşi cetăţenii de altă naţionalitate decît cea moldovenească. În Republica Moldova există un număr considerabil de ruşi sau ucraineni care, deşi ştiu să bombăne doar două cuvinte în limba română, au fost printre primii care au format cozi la Consulatul Român din Chişinău sau la Secţia de Paşapoarte din Bucureşti şi se bucură în prezent de beneficiile celei de-a doua cetăţenii. Tamara Dogot are rădăcini ucrainene şi o română defectuoasă, dar amuzantă, care o face pe ea mai simpatică şi pe tine să chicoteşti uneori, involuntar. „Mi-a fost greu la Bucureşti, cînd am vrut să îmi iau paşaportul. Era un rumânaş acolo care îmi tot spune ceva de achitarea unor taxe la Trezorerie, iar am înţeles Frizerie. Şi căutam, nedumerită, dar dornică de a respecta legea, o frizerie.“ Cu ajutorul unor basarabeni vorbitori de limbă română şi rusă a ajuns, în final, la destinaţia corectă. A rămas însă surprinsă de comportamentul şi atitudinea funcţionarilor români, care i-au explicat „cu multă răbdare“ toţi paşii. „Rumânaşii sînt buni“ a fost concluzia. Şi e de înţeles, avînd în vedere faptul că a călătorit de nenumărate ori în Italia, la fiul ei, cetăţean cu acte româneşti provenite pe linie parentală. Ajungi să-i dai dreptate după ce-i auzi justificarea. „Voiam să ieşim eu şi copilul meu afară. Păi, de ce să stăm aici, în Moldova, ca într-o cutie de conservă?“ Bună întrebare. 

Tamara Dogot face parte dintr-o categorie impunătoare ca număr de locuitori ai Republicii Moldova cu cetăţenie dublă. Deşi sensibil şi gingaş, adevărul nu poate fi ocolit sau ignorat: interesul economic primează indubitabil în majoritatea cazurilor de redobîndire a cetăţeniei. Abia apoi vin romanticii cu aspiraţii unificatoare. Undeva în lume, nişte politicieni europeni şi jurnalişti francezi cîrtesc, Traian Băsescu e criticat tot mai mult, dar în Republica Moldova, calea spre obţinerea cetăţeniei curge în tihna ei şerpuitoare. Duminicile, bătrînii în continuare se îndreaptă cătinel spre biserică, unde aprind lumînări cu smerenie şi suspină după nepoţii aflaţi în Italia, Spania, Portugalia.

Lina Vdovîi este şef de departament la Opinia veche, Iaşi, şi stagiar la Fundaţia Soros România în cadrul programului „Migrants in the Spotlight: Training and Capacity Building for Media Representatives and Students“. Reportajul a fost realizat prin intermediul Fundaţiei Soros România, în cadrul proiectului „Sprijin pentru agenda europeană a Republicii Moldova»“, implementat în perioada aprilie-octombrie 2011.

Mai multe