Partide şi lideri în România anului electoral 2014
În marea majoritate a cazurilor, politica în România nu mai suscită pasiune şi nici interes: un sentiment de neputinţă, remixat cu dezgust, cu privire la cele ce se întîmplă pe scena politică – par a fi regulă. Acest lucru însă nu înseamnă că trebuie să ne pierdem obiectivitatea cu privire la actorii politicii – cărora le dedicăm prezenta analiză – şi nici speranţa: ţara este în continuare în tranziţie, inclusiv politică, în drumul său spre maturizare.
Ceea ce mulţi din clasa politică nu realizează încă este că reforma în domeniu e în derulare, fie că o doresc sau nu; poate că durează mai mult, poate că nu se concretizează cu uşurinţă – asta şi din cauza legislaţiei electorale –, dar există un aer de schimbare şi de răzvrătire faţă de felul în care s-a făcut politică după Revoluţie. Asta se vede în evenimentele din toamna trecută, în #uniţisalvăm, în candidaturi independente care, fie şi nereuşite în final – precum cea a lui Nicuşor Dan la Primăria Bucureştiului –, au dat un semnal de implicare în „sistem“. Independenţii din toată ţara îşi dau seama însă că au nevoie de o maşinărie de „război politic“ şi că trebuie „să se echipeze“ cu un partid, dacă vor să aibă cu adevărat o şansă. În acest sens, e foarte posibil să vedem evoluţii în 2015. Însă pînă atunci vă propunem, în cele de mai jos, o analiză la început de an electoral 2014 (cu două rînduri de alegeri – europarlamentare şi prezidenţiale), a partidelor şi liderilor lor. Vă propunem, în cazul partidelor, analiza unor chestiuni-cheie pentru succes, precum organizarea (naţională şi locală), capacitatea de finanţare şi potenţialul de a crea „magie“ (de a antrena, printr-o poveste, electoratul); ne vom uita, de asemenea, şi la relaţiile externe. De asemenea, în ceea ce priveşte leadership-ul de partid, vom realiza o analiză a felului în care liderul reuşeşte să influenţeze agenda publică – măsură în care se dovedeşte o locomotivă charismatică –, dar şi cum stă cu cei patru V: valori, voinţă, viziune, (poveste de) viaţă.
● PSD şi Victor Ponta
PSD rămîne gigantul politicii româneşti şi partidul care, dacă are un dram de noroc şi gestionează bine situaţia, are oportunitatea ca anul 2014 să fie privilegiat. De ce? Are o opoziţie mai fragmentată ca oricînd (aproape toţi ceilalţi aleargă pe acelaşi culoar, diferit de PSD), există o orientare înceată, dar sigură a USL spre stînga (de la „electorată“, la periodic menţionatele reîntregiri salariale sau de pensii), faptul că mesajul antibăsescian (deşi obositor) încă ţine: cît timp preşedintele e jucător, PSD poate veni şi spune că misiunea USL (şi, odată cu dispariţia USL, a modelului chinezesc „Adibas“, USD) este să termine cu regimul Băsescu şi cu „nedreptăţile lui“. Pînă cînd nu pleacă Băsescu, PSD nu e forţat să îşi schimbe povestea şi să găsească un alt narativ pentru existenţă şi guvernare.
Este în continuare cel mai bine organizat partid din România (deşi PDL, în perioada 2007-2011, i-a făcut emulaţie serioasă), are un număr record de aleşi locali, iar în plan naţional a absorbit de facto PPDD în Parlamentul României. Prin alianţă USD (cu UNPR şi PC), poate guverna liniştit, cu sprijin UDMR, şi fără PNL. Interesul său strategic e divide et impera, avînd grijă ca opoziţia de dreapta să nu se regrupeze în jurul PNL, PMP/Băsescu sau PDL. PSD ştie bine, din experienţa 1996 şi 2004, că atunci cînd opoziţia e unită, stînga va pierde (cu atît mai mult dacă vreo organizaţie- cheie locală frînează). Finanţele vin, căci are pîrghiile puterii, deşi, la aşa armată locală, aşa sînt şi cerinţele financiare în creştere: mereu vor fi unii nemulţumiţi că nu trimite „centrul“ destul.
PSD rămîne disciplinat pe mesaj: „Noi îndreptăm ce a tăiat Băsescu“ (creînd binomul cu el, şi nepermiţînd altora să se poziţioneze ca opoziţie la ei), „oamenii vor linişte“ (încercînd să dea sentimentul că toate-s bune şi frumoase), „noi sîntem tăcuţi, şi puternici, şi responsabili“ (punînd, prin contrast, la colţ, PNL). Ca relaţii externe, sînt afiliaţi la social-democraţii europeni, care au potenţialul, anul acesta, să devină prima familie politică a Parlamentului European şi să dea preşedintele Comisiei Europene, în persoana lui Martin Schulz. Deşi tradiţional a fost demonizat pentru presupuse legături cu Rusia şi pentru faptul că ar fi neocomunist, odată cu întinerirea garniturii politice, aceste acuzaţii la PSD sînt greu de susţinut în faţa opiniei publice. O eventuală înflorire excesivă a relaţiilor România – China ar putea irita SUA şi eventual Bruxelles-ul, dar încă nu se vede acest lucru. La finalul zilei, punctul forte al PSD e organizarea, punctul slab – uniunea naturală pe care o inspiră celorlalţi împotriva sa.
La capitolul leadership, preşedintele PSD Victor Ponta are clar dorinţa de a rămîne ca premier şi de a nu fi forţat să candideze la preşedinţie. Motivele sînt multiple: dacă va cîştiga, se va pensiona tînăr (Ce mai poţi să fii după ce ai bifat preşedinţia la 42 de ani? Eventual să ai speranţa unui al doilea mandat) şi e posibil să aibă un premier dificil în, cel mai probabil, Liviu Dragnea; dacă pierde, devine lame duck şi e foarte posibil să piardă în cîteva luni şi guvernarea, şi partidul, iar experienţa ne arată că politica românească nu prea crede în reveniri (Mircea Geoană ar putea fi excepţia).
De aceea, premierul ar prefera un preşedinte liniştit, favorizat de actuala Constituţie, sau orice alt tip sub noua Constituţie (numai să treacă), căci aceasta prevede o instituţie prezidenţială mai slabă. Ca lider, este sus în sondaje, însă e greu de spus cine trage în sus pe cine, în caz de alegeri: Ponta – PSD-ul, sau PSD-ul pe Ponta.
Ca discurs, premierul joacă rolul unui om echilibrat, matur, preocupat de oameni, deşi periodic e dispus să-şi ia peste picior adversarul şi se hiperexpune, ca număr de apariţii, în media. Nu se poate spune că stîrneşte mari pasiuni, nici pro, nici contra, încearcă mai degrabă să impună o guvernare moderată drept cheie a succesului electoral. Valorile sale sînt prioritar anti-Băsescu sau justiţiare social, încercînd totodată să nu îndepărteze business-ul: modelul clamat e a treia cale, a lui Tony Blair. Nu este clară viziunea sa pentru România dincolo de Băsescu (de altfel, nici un alt lider politic român nu are, în acest moment, un proiect de ţară coerent), dar stă (mult) mai bine ca alţi lideri în prezentarea poveştii sale de viaţă: a ştiut, alături de echipa sa, să-şi cultive un brand înainte să îl ştampileze alţii (caz opus faţă de alţi oameni politici, precum Elena Udrea); vedem periodic poze din viaţa lui de familie, l-a umanizat şi mai mult povestea mamei dumnealui la TV ş.a.m.d. La capitolul puncte slabe sînt acuzaţiile de plagiat, percepţia că guvernarea nu are (deşi periodic anunţă veşti economice bune) alt scop decît schimbarea lui Băsescu (AMR-ul nu ajută la schimbarea acestei percepţii), faptul că aparatul său administrativ nu are competenţa din vremea Guvernului Năstase, precum şi tentaţia hiperexpunerii media.
● PNL şi Crin Antonescu
Partidul Naţional Liberal a crescut mult în ultimii doi ani, făcînd o alegere strategică prin alianţă paritară cu Partidul Social Democrat. Faptul că USL a obţinut rezultate foarte bune în 2012, în alegerile locale şi parlamentare, a dus la un număr record de aleşi locali şi parlamentari PNL. Provocarea partidului va fi să strîngă rîndurile şi să facă cu bine tranziţia de la un partid mai elitist la un partid de masă. Această tranziţie se vede în ultimii doi ani, ca tentativă de partid cu atractivitate generală, şi nu doar de nişă; practic, de formaţiune capabilă să fie în primele două ale ţării, nu periodic a treia. Rămîne de văzut dacă strategia va avea succes şi dacă PNL va reuşi să devină mai competitiv la capitolul organizare.
Accesul la finanţe există, prin pîrghiile guvernării, dar, ca şi în cazul PSD, cînd ai o armată locală, banii nu sînt niciodată de ajuns. Tot banii pot ajunge, la un moment dat, să fractureze PNL, în cazul în care unii aleşi locali sau naţionali îşi zic că, între lupta alături de prezidenţiabilul liberal pentru un succes incert la preşedinţia României, şi banii de la PSD (cînd USD formează singur Guvernul), sînt mai buni banii rapizi. Ca şi PSD, şi PNL are nevoie de o poveste dincolo de antibăsism; o schimbare, odată trecut în opoziţie, de genul „punerii tunurilor pe guvernarea USD/PSD“ nu e, în opinia noastră, de ajuns pentru a regrupa toată opoziţia în spatele său: PNL are nevoie de o minimă „magie“ care să nu lase dubii cu privire la alternative. În ceea ce priveşte relaţiile externe, PNL e afiliat liberalilor europeni (ALDE) şi „pe surse“ discută şi cu popularii europeni (PPE); rămîne de văzut ce se va întîmpla la alegerile pentru Parlamentul European, care vor constitui un test atît intern (ca organizare internă şi preludiu la prezidenţiale), cît şi extern (prin tematică şi afiliere), pentru PNL.
În ceea ce îl priveşte pe Crin Antonescu, acesta ştie că merge ori la bal, ori la spital, părăsind în 2015 PNL fie ca preşedintele României, fie înlocuit, după înfrîngerea în alegeri. În consecinţă, preşedintele liberal se întoarce la ce ştie să facă cel mai bine: luptă din opoziţie, punînd tunurile pe USD. E bun, chiar foarte bun la asta, iar prin mesaje tari poate ştampila bine adversarii, influenţînd astfel opinia publică prin spectaculozitatea campaniei. Periodic, face referinţă la valori (liberale, dar şi naţionale), pare a avea voinţă, nu este clară viziunea pentru România (ca şi la ceilalţi lideri politici, nu este clar unde vrea să ducă România) şi s-a lăsat, din păcate, ştampilat, necontracarînd la timp zvonuri precum cele privind calendarul de trezire, aceasta fiind una dintre puţinele sale vulnerabilităţi. Din Klaus Iohannis şi alţi deputaţi/senatori locali, a ştiut să facă o veritabilă gardă pretoriană, îmbinînd pasiunea sa cu temperamentul calm al lui Iohannis.
● UNPR, PC şi liderii lor
Uniunea Naţională pentru Progresul României şi Partidul Conservator sînt ca uleiul şi oţetul în salata guvernării: deşi salata se poate mînca şi fără ei, îi dau gust şi o fac mai apetisantă prin atuurile aduse la masă, respectiv o reţea disciplinată în plan naţional şi puterea unui mare trust mediatic. Liderii lor nu sînt foarte prezenţi în prim-plan, fie din considerente strategice – cazul lui Gabriel Oprea –, fie din cauza discreţiei personale – cazul lui Daniel Constantin; recent, cei doi au apărut mai des în lumina reflectoarelor, pentru a-şi apăra „drepturile“ odată cu apariţia propunerii de vicepremier Iohannis. Chiar şi aşa însă, este greu de stabilit clar cum stau cei doi lideri la capitolul viziune, valori, voinţă şi poveste de viaţă, nefiind în prim-plan pe agenda publică. La fel, nu se pune problema în termen de locomotivă, ci în termen de organizare/mobilizare şi forţă mediatică.
Dacă în cazul Oprea nu există dubii cu privire la leadership, la PC, umbra lui Dan Voiculescu e greu de ignorat: clipul YouTube recent, în care spunea că a decis să păstreze USL, nu ajută la percepţia de organizator din umbră. În ceea ce priveşte UNPR, forţa acestei structuri stă şi în faptul că prioritar pe această filieră au fost atraşi deputaţi şi senatori PPDD în USD. Această mişcare face ca, acum, USD să aibă o majoritate în Parlament, fie ea şi instabilă, sprijinul eventual al UDMR fiind cireaşa de pe tortul viitoarei guvernări. Ca o concluzie: nici UNPR, nici PC nu sînt operatori politici de neglijat, căci dincolo de jocul marilor partide, guvernarea se susţine şi cu sprijinul partidelor mici cu atuuri mari. În ceea ce priveşte relaţiile externe, nu s-a pus mult accentul pe ele, deşi e de menţionat că PC are deja un eurodeputat în cadrul grupului S&D (socialiştii şi democraţii) din Parlamentul European.
● UDMR şi Kelemen Hunor
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România e partidul cu aparenţa cea mai elegantă pe scena politică românească – fie că asta convine partidelor româneşti sau nu. Pe deputaţii şi senatorii lor, costumele stau mai mereu foarte bine, sînt coerenţi, vorbesc foarte bine limba română şi sînt în general specialişti în domeniile pe care le-au coordonat cînd au fost la guvernare. Ca orice formaţiune politică, îşi urmăreşte propriul interes, dar a ştiut mereu să se prezinte ca un element de stabilitate al oricărei guvernări, fiind în interesul său strategic să fie la guvernare perpetuu, pentru soluţionarea revendicărilor minorităţii pe care o reprezintă. Testul UDMR e un balet fin între relaţia cu Bucureştiul şi cea cu Budapesta, în condiţiile în care Viktor Orbán pare a favoriza, spre diferenţă de partidul socialist maghiar care l-a precedat, concurenţa la UDMR, unită în cazul alegerilor europene în jurul lui László Tökés.
În ceea ce priveşte leadership-ul, deşi UDMR comunică mai disciplinat şi nu obişnuieşte să dea „pe surse“ din casă, Kelemen Hunor nu are o misiune uşoară, Uniunea, fiind, ca şi partidele româneşti, o combinaţie a mai multor grupări. Hunor urmează modelul lui Markó Béla, rămînînd să vedem în perioada următoare dacă acest model va fi contestat de un alt candidat, care să păstreze linia elegantă, dar să vină cu o mînă forte. Este puţin probabil însă ca acest lucru să se întîmple în 2014, ar trebui întîi ca lucrurile să fie clare atît în politica românească, cît şi în cea ungară (sînt alegeri parlamentare în primăvară, la Budapesta). În ceea ce priveşte relaţiile externe, UDMR e membru al familiei popularilor europeni.
● PDL, Vasile Blaga şi Cătălin Predoiu
Partidul Democrat Liberal se află încă în recuperare după înfrîngerea din 2012 a alianţei ARD – al cărei motor era, sperînd acum să nu se destructureze sub presiunea concurenţei, care aleargă pe acelaşi culoar electoral. O altă miză a PDL e aceea de a fi partidul în jurul căruia se formează opoziţia la guvernare; or, în condiţiile în care mesajele anti-USD vin prioritar de la preşedintele Băsescu – care preferă PMP – şi de la Crin Antonescu, PDL are dificultăţi în a-şi găsi o voce puternică, distinctă. Liderul său, Vasile Blaga, este un foarte bun organizator, dar nu o locomotivă electorală, iar prim-vicepreşedintele Cătălin Predoiu, candidatul PDL la preşedinţie, nu are încă o notorietate naţională şi un exerciţiu mai puternic al discursului politic dîmboviţean. În polarizarea Băsescu vs USL, a fost prea puţin loc pentru remarcarea valorilor, a voinţei, a viziunii sau a poveştii de viaţă a lui Blaga şi a lui Predoiu. Această polarizare face şi ca finanţele PDL să nu mai fie ca pe vremuri: banii urmează şansele electorale.
Practic, miza PDL în 2014 este dovedirea faptului că nu poate fi destructurat, că poate scoate la alegerile europarlamentare mai mult decît PMP (eventual împreună cu FC). Dacă reuşeşte, indiferent de ochii dulci făcuţi, de o serie de lideri locali PDL, Fundaţiei Mişcarea Populară, atunci va putea negocia din poziţii de forţă unificarea dreptei sau susţinerea pentru Crin Antonescu, căci înseamnă că este în continuare o maşină de război politic, care poate mobiliza oamenii la vot. Dacă nu reuşeşte, şi PMP+FC reuşesc să strîngă mai mult decît PDL, atunci partidul va trebui să se replieze strategic sub aripa lui Traian Băsescu. Între timp însă, şi partidul, şi liderii săi trebuie să îşi regăsească scopul existenţei politice, dacă vor din nou un loc central în politica românească: există viaţă după „dreptatea şi adevărul“ din 2004 şi „reforma statului 2009-2012“ – asimilată de mulţi români doar cu tăieri bugetare? Cert este că, în materie de relaţii externe, PDL încă este identificat ca un partener de bază în PPE: pozele cu delegaţia PDL la Berlin, alături de cancelarul Merkel, au favorizat această percepţie.
● PMP, FC şi liderii lor
Partidul Mişcarea Populară şi Forţa Civică dau primul lor test electoral, de unii singuri, la alegerile europene din mai (rămîne de văzut dacă vor decide să îşi unească forţele sau nu). Amîndouă partidele au de dovedit că pot intra în Parlament, fie el şi European. În consecinţă, va exista atît o presiune la nivel de leadership, cît şi una organizaţională şi financiară; FC are avantajul notorietăţii liderului, Mihai-Răzvan Ungureanu, punctul său slab fiind organizarea şi finanţarea. PMP are ca avantaj organizarea, prin împrumutarea unor organizatori cu experienţă, foşti PDL, şi potenţialul de finanţare. Însă liderii săi de jure şi de facto, Eugen Tomac şi Elena Udrea, sînt mai puţin notorii şi se situează mai jos în sondaje ca Ungureanu; Eugen Tomac este cel cu creşterea de vizibilitate personală cea mai accelerată în ultimele luni. PMP mai are un avantaj, şi anume apropierea de preşedintele Traian Băsescu, deşi rămîne de văzut dacă acesta va reuşi transferul de capital politic; în opinia noastră, acest lucru nu e posibil fără asumarea oficială a conducerii, lucru imposibil cît timp este preşedintele României.
Ambele partide suferă la capitolul „story politic“, nedefinindu-se clar ca misiune. În plus, PMP riscă, dacă nu contraatacă, să fie ştampilat, conform ultimelor declaraţii ale lui Vasile Blaga, ca „partidul lui Băsescu pentru Udrea“. Deşi Elena Udrea are şi multe simpatii în ţară, prin faptul că nu s-a branduit strategic din timp, a permis o demonizare mediatică personală. În consecinţă, deşi este un comunicator politic eficient, clar şi la obiect, stîrneşte în continuare multe antipatii şi prejudecăţi, mai mult sau mai puţin mute. La polul opus, Ungureanu nu este privit rău deloc, dar a intrat oarecum în conul uitării, în plan naţional, şi continuă să aibă un discurs mai degrabă accesibil elitelor, decît poporului votant; mai are, de asemenea, de lucrat la capitolul empatie, avînd aceeaşi problemă ca mulţi dintre potenţialii lideri de dreapta ai ultimilor ani: nu pare a înţelege că nu educaţia e factorul primar pentru care sînt votaţi liderii, ci emoţia stîrnită – inima bate mintea.
În ceea ce priveşte afilierea externă, familia politică predilectă e clar PPE, rămînînd de văzut dacă vor putea coabita cu PDL la popularii europeni. Totuşi, probleme insurmontabile nu sînt; în fond, Ungureanu e fost ministru de Externe, cu o reţea bună de contacte, iar Traian Băsescu se vede periodic cu liderii PPE din Europa, avînd vechime de decan în Consiliul European, unde e prezent din 2005.
● PNŢCD, Noua Republică şi liderii lor
Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat şi Noua Republică aspiră şi ele la un loc în politica românească, lucru deloc uşor, indiferent de ambiţia liderilor Aurelian Pavelescu şi Mihai Neamţu. Unul din partide nu a ştiut să se „restarteze“ ca element de modernitate şi a rămas în abisul istoriei politice de după 2000, lumea neuitînd că PNŢCD a fost în centrul reformelor dureroase ale Convenţiei Democrate 1996-2000. Celălalt partid vorbeşte de valori conservatoare, cu aromă periodic naţionalistă, adresîndu-se unui electorat care nu îl recunoaşte – tinerii sînt în general elemente de progres, aplecaţi spre modernism, nu conservatorism; NR poate însă ocupa o nişă, pe măsură ce creşte dezamăgirea antisistem şi creşte pofta pentru revanşe extreme.
PNŢCD are nevoie de o poveste nouă, de o nişă de succes, într-o Românie modernă, de o nouă viziune pentru mediul rural, fără a îndepărta urbanul. NR are nevoie de o armonizare mai mare între formă şi fond: liderul său este cultivat, cosmopolit prin educaţia primită, şi totuşi vorbeşte de valori care nu sînt în concordanţă cu imaginea pe care o lasă la prima vedere. Ambele partide au nevoie de organizare şi finanţare, PNŢCD avînd un potenţial mai mare în plan imediat, prin legătura recentă cu Iniţiativa „România Liberală“. Dacă PNŢCD are un loc istoric în PPE, Noua Republică a explorat o cale nouă faţă de alte partide din România, intrînd în familia politică a conservatorilor şi a reformiştilor europeni, condusă de facto de conservatorii britanici.
● PPDD, PRM, Dan Diaconescu şi Corneliu Vadim Tudor
Partidul Poporului „Dan Diaconescu“ şi Partidul România Mare sînt one-man show-uri şi e greu de crezut că pot supravieţui liderilor lor; dacă PPDD e deja personalizat cu numele liderului, o parte din PRM a constatat că nu se poate, legal, scăpa cu una, cu două de Vadim Tudor. Ţinta lor a fost clară, nişată de la bun început: nişă naţionalistă, respectiv cea a canalizării frustrării oamenilor simpli, fascinaţi de televiziunea OTV. Amîndoi liderii au ştiut să comunice percutant ce au avut de comunicat. Problema lor nu e organizarea – sau finanţarea –, ci lipsa, cel puţin pe moment, a unui nou văl propice. Dan Diaconescu nu şi-a revenit încă după absorbţia PPDD, secţiunea parlamentară, în USD; se poate victimiza, dar nu va fi de ajuns, poate eventual activa contractele de milioane de euro de penalităţi din partea deputaţilor şi senatorilor PPDD pentru părăsirea bărcii. Mai degrabă, un suflu nou poate prinde PRM, în contextul alegerilor din Ungaria din primăvară, în cazul în care se inflamează declaraţiile bilaterale, în încercarea lui Viktor Orbán de a-şi reînnoi mandatul pe seama unei politici vizîndu-i pe maghiarii de pretutindeni.
Miza anului sînt alegerile prezidenţiale şi rămîne de văzut cum se vor distribui voturile partidelor de mai sus în turul doi al prezidenţialelor. Între timp, testul pentru fiecare partid în parte rămîn alegerile europene.
Radu Magdin e CEO Smartlink Communications şi un pasionat al politicii online.
Foto: L. Muntean