"Parada vacilor" şi prinţul Charles
E o seară liniştită. Totul e învăluit într-o lumină palidă, nostalgică, de început de toamnă. Covaci Istvan gîndeşte cu voce tare că anul trecut, pe vremea asta, făcea focul la pensiune. „Acum – îmi spune – mai ţine Dumnezeu cu noi!“
Clopotul bisericii bate peste sat şi oameni îndoliaţi, ca nişte umbre, coboară dealul. În urma lor: alt clopot, alte umbre, legănîndu-se uşor. Vacile se întorc de la păscut, direct pe mijlocul străzii, spre enervarea şoferilor care trec prin sat.
Fiecare vacă ştie drumul spre casă. Numai că Imre şi Csaba preferă să le aştepte pe bancă, la drum.
– Eu am una, îmi spune Imre. Jambor o cheamă.
– Şi eu tot una!
– Şi pe-a lui tot Jambor..
– Ba nu! Pe româneşte Floarea îi zic!, şi încep amîndoi să rîdă pe seama disputei lingvistice de la marginea drumului.
Pe partea cealaltă a străzii, cîţiva turişti străini, de la pensiunea unde Covaci Istvan e băiat bun la toate, aşteaptă şi ei vacile. Sînt fascinaţi de ceea ce numesc „parada vacilor“ şi de faptul că fiecare animal ştie drumul spre casă. Porţile sînt deschise, iar vacile intră singure, anunţîndu-şi stăpînii cu un muget lung.
O tînără din Budapesta are agăţat de gît copilul de vreo doi ani şi aparatul de fotografiat. „Coooows! Very nice!“ Tînăra e fotograf şi a cîştigat un concurs de fotografii. Premiul a fost o excursie de o săptămînă împreună cu familia ei la Micloşoara. Ştie că aici a fost şi prinţul Charles, că a stat chiar la aceeaşi pensiune la care stau şi ei şi că îi place atît de mult zona încît şi-a cumpărat o casă. Casa prinţului e la capătul unui drum de pămînt. Nici un vecin cît vezi cu ochii, iar dincolo de casă (un conac vechi) – pădurea.
După prinţul Charles au venit o grămadă de turişti străini, în special englezi. Proprietarul pensiunii din sat – un conte maghiar – obişnuia să le spună străinilor: „Veniţi la Micloşoara să vedeţi cele mai proaste drumuri din Europa!“. Iar străinii spuneau: „Wow! Trebuie neapărat să vedem aşa ceva!“, şi chiar veneau. Pe cîţiva dintre ei i-am întîlnit a doua zi, dimineaţa. E drept că şoseaua care traversează satul a fost asfaltată, ceea ce a mai luat un pic din farmecul locului, căci prea trec multe maşini! Dar împrejurimile satului au rămas neschimbate.
Turiştii englezi tocmai au luat micul dejun şi se pregătesc să plece într-o excursie. Poartă cizme lungi de călărie, cască, vestă, iar în spatele pensiunii, în curtea unui conac, îi aşteaptă caii. Vor pleca într-o călătorie timp de o săptămînă, în care vor călări cîte 25-30 de kilometri pe zi. În fiecare zi vor înnopta în alt loc. Vor lua prînzul pe dealuri, se vor bucura de natură şi vor cunoaşte locuri noi. Se vor opri şi la peştera din apropiere, şi la o moară, vor poposi în satele din drum pe la vreun meşter popular... Dar cel mai mult o să le placă dealurile şi pădurile prin care vor călări. Spun că în Marea Britanie nu prea mai sînt spaţii deschise, fără porţi sau garduri, dar că aici, în această parte a României, pot să călărească în voie şi să se bucure de natură.
– Cred că natura le place cel mai mult la noi!, zice şi Csaba, unul dintre bărbaţii care-şi aşteptau vaca la drum.
– Noi ne bucurăm că vin la noi în sat, dar am vrea să mergem şi noi la ei, nu numai ei la noi! Asta comunismul le-a făcut. Am rămas în urmă! Eu doar pînă la Bucureşti am fost, cu treburi. Şi la Giurgiu, că acolo am făcut armata!
– Noi avem şi mîncare bună: slănină, brînză, fasole, cartofi... şi „brandy“, cum zic ei! Cred că le plac pădurea, dealurile... cîteodată merg şi lucră pe dealuri! Îi vezi la cosit! Vin să vadă şi cum mulgem vacile!
E ora mulsului. Covaci Istvan mă duce în gospodăria lui. El n-a muls vaca niciodată şi nici nu-i plac laptele. Brînza, da! Cu mulsul vacilor se ocupă cele două surori ale lui care – vorba tatălui lor – mulg „mai bine ca o maşină“. Nu ştiu de ce mi-a plăcut întotdeauna să aflu numele animalelor, ca şi cînd am face cunoştinţă! De data asta, cele două vaci sînt Bajcsi şi Zsofi (!). În grajd se mai află o viţea şi doi cai frumoşi. „Ăştia-s tractorul meu!“ – spune mîndru Covaci Mihai, capul familiei. „De naţionalitate-s român... adică ungur!“ – şi începe să rîdă zdravăn, în timp ce caii – porniţi de rîsul stăpînului – îi ţin isonul nechezînd. „Îs mai buni ca tractorul caii ăştia, că nu consumă motorină!“, şi rîde din nou, de gluma lui. „Ăsta are cinci, ăsta şapte ani. Sînt fraţi buni! Şi de mamă, şi de tată. Iar ăsta (şi se îndreaptă spre viţea) are şase luni. De-abia pe la doi ani începe să dea lapte! La anu’ se duce la păşune, la toamnă – la taur... Înainte, le puneam cîte o panglică roşie să nu-i ochească lumea, dar acum are el o grămadă de semne!“
Bărbatul cu mustaţă pe oală mîngîie apăsat animalul bălţat cu mîinile sale mari şi aspre, mormăind ceva în ungureşte, ca un părinte care-şi dojeneşte cu drag copilul: „Ce treabă ai tu? Ce treabă ai tu?...“ Apoi se întoarce brusc spre mine: „Haideţi să vă dau o cană cu lapte, să gustaţi, şi pe urmă să vă întreb ceva!“. Intrăm într-o bucătărie mică, curată, unde toate femeile casei se strînseseră cuminţi, cu mîinile în poală. Soţia lui Covaci Mihai, o femeie mărunţică şi slabă, îmi toarnă tăcută laptele. E cald încă. Aşa că strîng cana în mîini să mă încălzesc puţin. Încep să beau, încet, cu înghiţituri rare, savurînd fiecare gură de lapte proaspăt şi bun. Familia Covaci mă priveşte cu interes de parcă de degustarea mea ar depinde cine ştie ce! „Ei?! – zice el – acuma să-mi spuneţi care e mai bun? Ăla de la alimentară sau ăsta? Şi de ce ăla de la alimentară costă 5 lei, iar noi luăm pe ăsta 4 bani?“
Îl las cu întrebările lui, pe care le pune uneori şi străinilor care vin să asiste la mulsul vacilor ca la spectacol. A doua zi voi merge într-un alt sat, tot pe urmele prinţului Charles, unde turiştii străini se miră de gîştele libere de pe mijlocul drumului, de casele vechi, de şosetele din lînă lucrate de bătrînele din sat sau de cetatea din Deal.
Satul şi liniştea noastră
La Viscri poţi să vii dinspre Rupea sau dinspre Sighişoara. Nu contează! Drumul e la fel de prost! Cel dinspre Rupea e, parcă, mai lung, totuşi. Sau mai prost, şi pare mai lung… Localnicii spun că vor să le fie reparate drumurile pînă-n sat, dar în sat să nu se atingă nimeni de ele. Să le lase aşa cum sînt: de pămînt sau pietruite, că ăsta e tot farmecul. La Viscri o caut pe femeia pe care o cunoaşte toată lumea. Sara Doots. Ea e „paznicul Cetăţii“ şi are o relaţie specială cu prinţul Charles: sînt născuţi în aceeaşi zi. Într-un an, de ziua lor, bătrîna săsoaică din Viscri i-a trimis prinţului o găleată de nuci din curtea Cetăţii. Iar prinţul, la rîndul lui, i-a trimis un borcan cu miere din grădinile lui şi o scrisoare.
În prima zi, la Viscri, era ziua liberă a bătrînei. Sub nici un chip n-am convins-o, însă, să stea de vorbă cu noi, aşa că a trebuit să revenim a doua zi, pentru interviu. Numai că, a doua zi, am ajuns cu puţin timp înainte de pauza de prînz, cînd bătrîna îi grăbea pe cei cîţiva turişti care mai întîrziau prin curtea micii cetăţii sau prin biserică. Ne repezea şi pe noi cu... „acum se vine?“. E nemţoaică, aşa că pentru ea programul e sfînt. De-abia o convingem să stăm de vorbă în drum spre casă. Ne arată, undeva, în stînga Cetăţii, o casă mare văruită în alb: „Uite, aici a stat vechiul paznic de cetate. Pe vremuri, oamenii din sat îi dădeau porumb, grîu, cartofi sau bani, ca să aibă grijă de cetate. După ’90 a plecat şi trebuia să rămînă cineva în loc! E cam mult pentru mine, că trebuie să urc dealul în fiecare zi, trag şi clopotul… Dar nu are cine să aibă grijă, că saşii au cam plecat. Înainte, eram vreo 400, acum – doar 15 suflete! În rest, 75 de români şi 370 de ţigani.“
În drum spre gospodăria femeii, trecem pe lîngă case la care se lucrează. Unele au fost cumpărate de oameni din afara satului sau chiar din afara ţării şi trebuie renovate (cu sprijin de la Fundaţia „Eminescu Trust“, înfiinţată de prinţul Charles) doar cu materiale tradiţionale, iar culoarea faţadei nu e aleasă la întîmplare.
„Strămoşii noştri au venit aici în 1200, să apere satul de turci şi de tătari, care tot năvăleau. În 1205 a fost gata şi bisericuţa, şi tot ce vedeţi e de atunci!“
Şi şcoala satului se repară iar de ani de zile, pe coşul şcolii şi-a făcut cuib o barză care tot revine la Viscri.
„Ce-i place prinţului aici?! Liniştea, oamenii primitori, originalul… Mie?! Cum adică ce-mi place mie?! Mie-mi place tot. Amintirile, satul, cum e aşezat… liniştea noastră. Eu n-aş pleca de aici. Am rămas să avem grijă de satul nostru. Şi Dumnezeu a rămas. Cît sînt oameni, e şi Dumnezeu. Poate am trăit puţin mai greu aici, că sîntem izolaţi, pămîntul e mai rece… dar dacă ştii să trăieşti şi să te bucuri de viaţă... ce mai contează?“
Coborîm dealul de la Cetate şi ajungem în drumul principal, acoperit de pămînt. O căruţă plină cu turişti străini ne taie calea. Deşi sînt zdruncinaţi zdravăn, străinii zîmbesc. Se pare că şi ei au găsit la Viscri împăcarea, ca un soi de fericire simplă, de care-mi vorbeşte Sara.
„Romii noştri au cai – îmi spune femeia – şi i-am pus să-i plimbe pe turişti cu căruţa, ca să cîştige un ban. Avem două familii de ţigani care fac ţiglă şi cărămidă, dar şi un fierar, care potcoveşte caii şi face suveniruri pentru turişti.“
Pe o bancă, înşirate ca pentru poză, cîteva bătrîne se bucură de soarele blînd de toamnă şi fac şosete de lînă, pe care le vînd turiştilor sau le trimit direct în Germania. De soare se bucură şi gîştele care ciugule iarba de pe marginea drumului. Gîgîitul lor şi căruţa cu turişti sînt singurele „zgomote“ care se aud în sat.
„Asta e casa mea! Uite, cu poarta înaltă, cu zidurile albe... am renovat-o şi eu de curînd! Uite, asta e Sofica! Sofica, frumoasa mea Sofica! Iar aia e Mura! Sînt românce! Mai am încă trei pisici. În urmă cu cîţiva ani aveam şapte! Seara, cînd mă întorc de la Cetate, le găsesc pe bancă pe toate... mă aşteaptă. Am şi doi cîini: Ursu şi Laika. Nici nu închid poarta noaptea, n-am nici o frică! Acolo e şura, acolo-s grajdurile...“
Curtea Sarei Doots este plină de ghivece cu flori, iar ochii femeii – de o linişte aparte. Spune că, din satul ei „original, cu pămînt rece“, ar şti, la cei 74 de ani, care este secretul vieţii: „Să trăieşti cinstit, să iubeşti natura, să ai pe tot omul prieten şi să ai încredere în Dumnezeu, că nu împovărează pe nimeni mai mult decît poate duce!“.
Varianta audio poate fi ascultată la http://www.romania-actualitati.ro/pe urmele_printului_charles_in_transilvania-33477
Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi.
Foto: L. Nicolae