Obsesia pentru corpul perfect

Un studiu realizat în SUA şi publicat în 2015 în Obesity Research & Clinical Practice a descoperit că e mai greu ca adulţii din prezent să îşi menţină aceeaşi greutate ca aceia de acum 20 sau 30 de ani, chiar la aceeaşi alimentaţie şi făcînd exerciţii fizice la fel de des. Cauzele ţin, deocamdată, de domeniul ipotezelor – s-ar părea că oamenii sînt expuşi la diverse chimicale care pot induce creşterea în greutate, alterîndu ne procesele hormonale; la fel acţionează şi unele medicamente, precum antidepresivele tot mai des folosite. O altă ipoteză susţine că antibioticele cu care sînt tratate animalele crescute pentru carne ne afectează flora gastro-intestinală, distrugînd bacterii benefice, care ne ajută la controlul greutăţii. Astfel, spre deosebire de cei din anii ’80-’90, oamenii de azi sînt cu aproximativ 10% mai graşi, conchid cercetătorii.

Mă gîndeam la asta în timp ce traversam, împreună cu o prietenă, pasajul de metrou de la Piaţa Unirii şi ne uitam la posterele afişînd şiruri lungi de fete în costum de baie. Am urcat la suprafață, unde, din vitrinele magazinelor, ne priveau alte fete înalte şi frumoase. „Ţi-ai pregătit corpul pentru vacanţă?“, ne întreabă alt panou publicitar. „Of, m-am cam îngrăşat în ultima vreme, trebuie să ţin iar dietă“, îmi spune Elena. Mă uit la ea şi văd doar o tînără de 26 de ani, cu greutate normală. O cunosc de mult şi mi se pare că arată foarte bine acum. Însă cum peste tot ne lovim de imaginea unor fete „perfecte“ – trupuri slabe, bronzate, cu tenul curat –, îmi spune Elena, „n-ai cum să nu te întrebi, fără să vrei, de ce nu eşti şi tu aşa. Presiunea e mare.“ Şi aşa încep lungile şiruri de diete. Ea le tot ţine încă din adolescenţă.

Tulburările de alimentaţie sînt ţinute în secret

Obsesiile privind greutatea şi aspectul propriului corp duc, în timp, la probleme psihice. În România, nu avem statistici privind persoanele care suferă de tulburări de alimentaţie. În plus, o parte dintre aceşti oameni suferă în secret, de multe ori, fără ca afecţiunea lor să fie vizibilă pentru cei din jur. Extrapolînd datele din alte ţări, Asociaţia pentru Prevenţia şi Tratarea Tulburărilor de Alimentaţie conclude că peste 400.000 de persoane din România suferă de anorexie ori bulimie. „Estimările și statisticile sînt dificil de realizat, deoarece, ca multe dintre tulburările ce țin de sănătatea mentală, ele nu sînt, din păcate, ușor recunoscute sau diagnosticate“, îmi spune psihologul Diana Neagu. Tulburările de alimentaţie sînt a treia cea mai comună boală cronică între femeile tinere, iar printre acestea, anorexia e cea mai des întîlnită. „Chiar dacă sînt recunoscute în cercul restrîns de prieteni și familie, de aici și pînă la a merge la un specialist este nevoie de renunțarea la unele idei preconcepute, ceea ce este foarte greu. În rîndul fetelor, aș zice că numărul celor care suferă de anorexie, de bulimie sau de mîncat compulsiv este în jur de 10% din populaţie. În general, se consideră că băieții sînt afectați de bulimie și anorexie mult mai puțin, cu toate că e posibil ca băieții pur și simplu să nu recunoască problemele alimentare sau să nu manifeste simptome în același mod ca fetele“, adaugă Diana Neagu.

Într-o lume tot mai centrată pe vizual, aspectul fizic e foarte important, chiar dacă e, poate, ceva superficial. Problemele ce ţin de cum ne vedem propriul corp încep, de cele mai multe ori, de la vîrste fragede. Mass-media a devenit o parte importantă din viaţa multor copii şi adolescenţi, tinerii fiind suprasaturaţi de mesaje şi imagini privind greutatea şi formele corpului „ideal“. „Pentru un adolescent – chiar dacă, poate, unii nu recunosc foarte ușor, din dorința de a nu părea superficiali –, aspectul fizic este extrem de important. Sigur că pentru construirea imaginii de sine, a componentei fizice a acesteia, orice sursă din exterior își lasă amprenta semnificativ. Mass-media și modelele transmise au promovat în trecut și vor promova în continuare imagini aproape de «perfecțiune», în funcție de timpurile respective, adică de moda epocii. Acest lucru are atît efecte pozitive, pentru că poate duce la autodepășire, cît și efecte negative, complexe și frustrări venite din imposibilitatea de a le urmări cu fidelitate.“

Industria corpului „perfect“

Vina pentru diferitele tulburări de alimentaţie este cel mai adesea aruncată pe industria modelingului, chiar dacă aceasta nu e singura care promovează imaginile corpurilor „perfecte“. În Franţa, de pildă, a fost introdusă recent o lege care le cere modelelor să aibă aprobare medicală înainte de a putea lucra, pentru a se asigura că nu sînt periculos de slabe. Regulamentul World Health Organization prevede că un Index de Masă Corporală sub 18,5 e considerat subponderal, 18 – subnutrit, iar 17 – sever subnutrit. Pentru exemplificare, un model de 1,75 m înălţime şi 50 de kilograme are un IMC de 16,3.

Discutînd cu două modele – Eliza, în vîrstă de 23 de ani, şi Camelia, de 20 de ani –, am aflat că ambelor fete le-a cerut agenţia, uneori, să mai slăbească, astfel încît amîndouă se pregătesc pentru şedinţele foto ţinînd o dietă cu cîteva zile înainte. În timp ce Eliza nu mănîncă deloc carbohidraţi şi dulciuri, şi bea multă apă, Camelia spune că, uneori, i se întîmplă ca, „psihic, cam cu o săptămînă-două înainte de o şedinţă, nu mai pot să mănînc. Simt că nu am poftă de mîncare, dar de fapt nici nu vreau să mănînc, ca să nu mă îngraş. Cumva, mă bucur că nu pot să mănînc, deşi mi-e rău. Aşa am slăbit vreo trei kilograme în două săptămîni, nu mai eram eu, mă întreba doamna de la magazin ce s-a întîmplat cu mine. Sar peste micul dejun, beau cafea, mănînc ceva pe fugă în timpul zilei la facultate şi încă ceva seara, acasă. Asta e o metodă de a-mi controla greutatea, mai sar peste mese, încerc să le amîn cît mai mult. Îmi place să mănînc junk food, poate că dacă aş alege mîncare sănătoasă aş putea să mănînc mai mult. Ideea că mănînc mai mult însă mă face să mă tem că o să mă îngraş.“

În afară de alimentaţia nesănătoasă, lipsa sportului pare a fi o problemă care contribuie la probleme de greutate ale adolescenţilor români – fie că aceştia sînt subponderali sau supraponderali. „Din păcate, conform cercetărilor de specialitate, există un declin în adolescență în ceea ce privește activitatea fizică“, spune psihologul Diana Neagu. „Din aceleași motive de preocupare pentru ceea ce cred ceilalți, presupun că există sentimente de rușine și teama de ridicol atunci cînd fetele și băieții fac sport, în special activitățile bazate pe competiție. De aceea există riscuri mai mari de a ține diete drastice urmate de perioade de alimentație excesivă, pentru a compensa lipsa mișcării. În mod ideal, o alimentație echilibrată și drumeții frecvente pe munte ar face minuni pentru fizicul tinerilor. Însă moderația și armonia sînt considerate, mai ales la acele vîrste, destul de plictisitoare.“ Tinerii confirmă: Elena îmi spune că „nu suportam orele de educaţie fizică de la şcoală, era un chin pentru mine să trec acele probe. Nici acum nu-mi place să fac sport şi prefer să mănînc mai puţin sau mai sănătos cînd vreau să slăbesc. Mai fac uneori gimnastică, acasă, dar rar, şi încerc să merg cît mai mult pe jos, dar atît.“ Camelia, în schimb, îmi spune că multe prietene ale ei merg totuşi la sală – „e febra cu sala acum, cu sportul, şi băieţii, dar şi fetele au început să meargă.“ Şi Eliza consideră sportul important, ba chiar îi arată şi fetiţei sale cum să facă exerciţii uşoare de gimnastică.

Să slăbeşti uşor?...

Revistele şi emisiunile dedicate publicului feminin sînt pline de sfaturi pentru a slăbi uşor, atît prin diete, cît şi prin exerciţii fizice. Cu toate acestea, Elena îmi povesteşte că, în adolescenţă, a preferat întotdeauna să ţină diete (drastice, uneori), în locul sportului. „În liceu, ţin minte că salvam de pe net imagini cu fete slabe într-un folder pe care l-am denumit «Inspiraţie». Acela era scopul meu, să fiu slabă, să fiu frumoasă, mă gîndeam că altfel n-o să mă placă băieţii. Nu am fost niciodată supraponderală, dar aveam nevoie de aprobare din partea altor oameni. De dulciuri şi de grăsimi nu mă atingeam, mi-era frică să nu mă îngraş, imediat ce mîncam ceva mai mult, mi se părea că mă strîng blugii, că am făcut burtă. Intram pe tot felul de forumuri şi găseam o grămadă de reţete de slăbit.“

Forumurile pentru tineri ascund însă şi alte lucruri. Uneori, apar, codate, mesaje de genul „Caut fete pro-ana sau pro-mia pentru schimb de reţete“ – adică fete pro-anorexie sau pro-bulimie. Sub pseudonim, una dintre fete scrie: „Şi eu sînt pro-ana, deşi toţi îmi spun că e o prostie. Pentru mine e deja o obsesie. Am auzit de nenumărate ori «te distrugi», dar nu-mi pasă. Vreau doar să mă simt bine în corpul meu! Şi ce e rău în asta, la urma urmei?“ Pe forumuri se recomandă tot felul de pastile pentru slăbit şi diete nerealiste, cu foarte puţine calorii, nesănătoase. Puţine sînt cele care le îndeamnă pe celelalte să meargă să caute ajutor la medic. În lipsa unui moderator, pe forumuri, tinerele fete fac schimb de „experienţă“, aşa-zisele „reţete“ fiind, de fapt, calea spre înfometare. A fi slab e un deziderat acceptat social, chiar fără a ne da seama de consecinţele asupra sănătăţii fizice şi psihice.

Ce pot face tinerii care constată că fac abuzuri ori reduceri de la alimentaţie? „În primul rînd, aș recomanda tinerilor să vorbească cu o persoană de încredere – o prietenă, părinţii, fraţii sau un profesor“, spune Diana Neagu. „Ideal ar fi ca aceștia să îi direcționeze spre consilierul școlar sau un psiholog, pentru că aceste probleme apar pe un fond emoțional. De asemenea, medicii sau nutriționiștii pot ajuta cu recomandări și tratamente. Tulburările alimentare sînt rezolvabile prin psihoterapie și, esențial, mult sprijin, răbdare și blîndețe din partea celor apropiați. Anorexia este cea care necesită cel mai îndelungat proces terapeutic, însă este și printre principalele cauze ale deceselor datorate problemelor mentale. De asemenea, pentru tratarea acestor tipuri de tulburări, se recurge la nutriționist, iar medicul poate prescrie anumite medicamente.“

Tulburările alimentare încep, deseori, din dorinţa inocentă de a arăta bine. Uneori, lucrurile scapă de sub control – iar studiile arată că depresia este deseori un factor în cazurile tot mai des întîlnite de mîncat compulsiv, anorexie şi bulimie. Atît la depresie, cît şi la tulburări de alimentaţie contribuie reţelele sociale, reprezentînd un canal de răspîndire rapidă, fără posibilitate de control, a imaginilor cu corpuri „perfecte“. „Rețelele de socializare sînt extrem de interesante din punct de vedere al construirii imaginii de sine: în cazul lor, fenomenul general al comparării cu celălalt este realizat la cote maxime. O conectare permanentă la acele imagini poate duce la frustrări, invidie sau afirmări de superioritate“, susţine psihologul Diana Neagu. „Social media mă face să mă simt foarte nefericită. Nu pot să mă uit la cum arată alţii, la ce fac alţii. Mi se întîmplă să mă compar cu alte fete şi e foarte neplăcut, pentru că ajung să mă simt rău în pielea mea. Nu am, totuşi, de ce – şi îmi dau seama de lucrul acesta mai tîrziu, dar întîi mă deprim“, îmi spune Camelia.

Reţelele sociale întreţin, totodată, şi fenomenul de bullying al oamenilor sub- sau supraponderali. Tulburările de alimentaţie nu au parte de multă vizibilitate în România, iar cînd apar astfel de persoane în vizorul media, reacţiile publicului sînt deseori de a le jigni. Nici chiar presa (de tabloid) nu se poartă cu mănuşi: în 2014, Click! a publicat un articol intitulat „Anorexica Flavia Apostol, în costum de baie“, spunînd despre aceasta că „aproape că o lua vîntul de pe stradă la cît de slabă era, însă a reuşit să prindă forme şi este foarte mîndră de asta.“

Fenomenul este cu atît mai periculos pentru adolescenţi, ei fiind atît agresori – chiar fără să vrea –, cît şi victime: „Agresivitatea din spatele ecranelor sau interfețelor telefoanelor este deosebit de periculoasă din două motive: este anonimă și nu are limite“, explică Diana Neagu. „Ea poate avea efecte devastatoare, mai ales dacă există vulnerabilități deja, și de obicei există, pentru că un grup îşi alege o țintă slabă pentru a se afirma. Am avut o elevă care a fost victimă acestui fel de agresivitate și din fericire a avut curajul să raporteze în final școlii și am discutat cu elevii care erau implicați și cu părinții lor. Din păcate, în momentul în care raportezi așa ceva, renunți la niște prietenii. Însă ce fel de prieteni sînt cei care te agresează verbal și psihologic, fiind protejați de niște identități virtuale?“

Reţelele sociale vin, însă, şi cu unele avantaje. Spre deosebire de forumuri, cînd cauţi pe Instagram, de pildă, „anorexie“ sau „bulimie“, aplicaţia te întreabă mai întîi dacă ai nevoie de ajutor şi te poate îndruma, înainte de a-ţi arăta postările marcate cu respectivele cuvinte-cheie. În plus, prin intermediul platformelor sociale, adolescenţii români pot fi mai bine conectaţi la ceea ce se întîmplă în afara ţării – unde se pune accentul pe sport şi alimentaţie sănătoasă. Tot pe Instagram, de pildă, există numeroşi oameni care îşi postează evoluţia greutăţii, promovînd exerciţiile fizice pe care le fac şi modul echilibrat în care se hrănesc, iar astfel, oamenii din comunitate se pot încuraja unii pe alţii.

...Sau să-ţi iubeşti corpul

Spre final, discuţia cu Eliza şi Camelia ajunge şi la aşa-numitele modele plus-size – reprezentînd femeile cu dimensiuni normale, mult mai numeroase, de fapt, decît oamenii slabi –, prezentate, de multe ori, în campanii care îndeamnă oamenii să îşi iubească propriul corp. În România, agenţiile încă nu urmăresc astfel de tipare. „Ar fi de ajutor pentru toate femeile, mai ales pentru cele de peste 30 de ani, sau cele puţin mai plinuţe. Toate casele de modă şi toate magazinele pe care le avem în ţară arată doar tinere de 15 ani, toate slabe, toate arată la fel, foarte slabe. O femeie nu poate să se uite la aşa ceva“, spune Camelia. Eliza, însă, crede că nu sîntem pregătiţi, ca popor, pentru modelele plus-size. „Marea majoritate a oamenilor urmăresc emisiunile care vor doar rating-uri ridicate şi care promovează un tip de femeie Barbie – dar un model nereuşit, vulgar, aşa că mai mult ca sigur nu ar înţelege modelele plus-size şi probabil le-ar ataca. Eu le admir pe fetele care fac asta, pentru că este clar că îndură mai multe critici decît modelele «obişnuite», pentru că au curajul să facă ce le place şi nu îşi pleacă privirea în jos în faţa standardelor impuse de media“, mai adaugă Eliza.

Le mai întreb dacă sînt mulţumite de propriul corp şi, uitîndu-mă la amîndouă, sper la un răspuns pozitiv, fără echivoc. Ca mulţi dintre noi, însă, şi ele sînt puţin nesigure de propriul trup: Eliza îmi spune că şi-ar dori sigur glezne mai subţiri, un nas mai mic şi drept, şi o cupă în plus la sutien. „Cînd văd o fată slabă, dar fără sîni, mă bucur mult că mai există şi altele ca mine“, completează şi Camelia. Să te simţi bine în propriul corp este, se pare, un echilibru delicat.

Foto: Andrei Ivan

Mai multe