Oamenii cimitirului
Mă priveşte de sub cozorocul şepcii de piele, trasă şmechereşte pe ochi, într-o parte. Îmi zîmbeşte, şi-i văd cei doi dinţi aurii din faţă: „I-am îngropat pe toţi, domnişoară! Pe toţi 220.000!“.
Îmi spun că ăsta-i omul pe care-l caut. Ştie tot ce mişcă, dar mai ales ce nu mişcă. E – aşa cum îi place să spună – „master“. Deşi, pe uşa biroului scrie – în română şi în rusă – „Maistru înhumare“.
Un cimitir nici vesel, nici trist. Colorat.
Drumul meu spre cimitir a început (cum altfel?) într-o după-amiază gri, cu ploaie măruntă. M-am urcat într-o „rutieră“, undeva lîngă Piaţa centrală, cu destinaţia „Doina“. Doina este o stradă la periferia Chişinăului. La numărul 189 se află cimitirul. Unul dintre cele mai mari din Europa. Pe vremea comuniştilor, cimitirul se numea ca şi strada. Adică „Doina“. Nici gînd să poarte, ca azi, numele unui sfînt. Sfîntul Lazăr. Şi astăzi, însă, mulţi localnici îl pomenesc după vechiul nume.
Îţi ia ore bune să traversezi pe jos cimitirul, care se întinde ca o pădure de cruci şi monumente, unduindu-se pe dealuri domoale, tăiate de alei asfaltate. În total, peste 200 de hectare. Într-o parte – un gard de beton. În alta – un deal pe care se văd blocuri lungi. În alta – o pădure dezgolită, neagră, în care ghiceşti – ca pălăria unei ciuperci uriaşe – cupola unei biserici.
Nu pare un cimitir trist. Dar nici vesel. Aş zice că e extrem de colorat. Aproape fiecare cruce şi monument sînt împodobite cu flori artificiale şi coroane viu colorate, cu panglici care flutură în vîntul uşor, ce s-a iscat după ploaie.
Îl traversez în lung şi-n lat cu o maşină. Rusească şi veche. Vladimir e şofer la cimitir din 1987. Face tot timpul haz de „hîrbul“ lui despre care spune că locul i-ar fi la... cimitir. Dar la cel de maşini. Vladimir face haz şi de moarte. „Cu morţii – îmi spune – n-am nimic, că nici ei n-au cu mine! Pe vremuri îi căram cu maşina în Ucraina, sau în altă parte!... Mortu’ în spate, eu în faţă. Ne opream undeva, pe drum, trăgeam un pui de somn... eu, că el, săracu’, dormea deja şi nici că se mai trezea!“
Vladimir opreşte hîrbul lîngă un „sector“ plin de buruieni. De-abia se văd borne mici, vopsite în negru, cu un număr scris cu alb. „Aici îs morţii neindentificaţi! Aici au borna, la Morgă au o poză, că unii mai sînt recunoscuţi după ani de zile şi vine familia şi în loc de bornă îi pune o cruce.“ Undeva, printre crucile din zare, cîţiva oameni se îndreaptă tăcuţi spre un autobuz. Tocmai s-a încheiat o înmormîntare. Iar ceva mai încolo sînt cîteva gropi proaspăt săpate. Poate mîine, sau poimîine se vor astupa. Că nu e zi în care să nu intre cineva pe poartă cu picioarele înainte. Într-o lună întreagă sînt vreo 400. Maxim 450! Aflu că lumea moare mai puţin vara.
Comuniştii îi împărţeau pe morţi după etnie sau funcţia în partid
Ploaia s-a oprit. E aproape întuneric, aşa că mă grăbesc să fac cîteva poze. „Ţac“ în stînga, „ţac“ în dreapta… Aproape lîngă fiecare mormînt e o băncuţă şi o masă. Vladimir îmi sugerează să mă urc pe o masă ca să văd cimitirul de sus. „Haideţi că vă ajut eu!“ – şi-mi întinde braţul să mă sprijin de el. Deşi... „eu cred că nici din avion nu poţi să-l fotografiezi cu totul!“ – îmi spune bărbatul. Vrea să-mi arate „ce şi-a făcut unul în cimitir“ şi mă duce la o „căsuţă“ vopsită într-un roşu aprins. Pe un perete are o placă de marmură neagră pe care e scrisă o poezie în ruseşte.
Ce să zic?... Impresionant!
Aflu că pe vremea cînd Moldova era parte a Uniunii Sovietice, comuniştii nu dădeau voie să se facă cavouri în cimitir (oamenii nici nu văzuseră, nici nu ştiau ce-s alea!), iar inscripţiile de pe cruci erau foarte rar scrise cu caractere latine. Tot pe atunci, evreii aveau „sectorul“ lor. La fel – militarii şi secretarii de partid, care nu erau îngropaţi la un loc cu toată lumea. După 1991, în special ţiganii au început să-şi facă monumente care de care mai „ieşite din rînd“. Îmi atrage atenţia o placă de marmură neagră pe care e desenat în mărime naturală un bărbat cu acordeonul la piept. O fotografiez. Puţin mai în spate e un adevărat ansamblu funerar: patru femei şi doi bărbaţi au fost îngropaţi unul lîngă altul, căci au murit împreună, într-un accident.
Maistrul de înhumare
A început să picure din nou, aşa că nu mai e vreme de plimbat. Poposesc, în schimb, în biroul pe uşa căruia scrie – în română şi în rusă – „Maistru înhumări“. Bărbatul cu şapca de piele şi dinţii aurii e chiar maistrul. Nicolae Gîncota. Zice că e moldovean, că aşa scrie în buletin. Dar se descurcă mai degrabă cu rusa şi cu literele slavone (aşa sînt scrise şi cea mai mare parte a crucilor din cimitir).
Îmi spune că atunci cînd era copil îi era frică de morţi şi fugea de rupea pămîntul atunci cînd „trecea vreun mort pe stradă“. Mai tîrziu însă, tatăl lui a lucrat ca paznic la cimitirul din Chişinău. El a terminat armata şi la puţin timp s-a angajat şi el gropar. Îmi spune că anii de început au fost cei mai frumoşi (!): „Eram tînăr, aveam putere... săpam groapa repede! Cel mai bine mă simţeam după ce săpam o groapă! Făceam mişcare, eram sănătos... mîncam bine şi ne mai cinsteau şi rudele mortului cu cîte un păhărel. Ştiţi că pe vremea comunismului, dacă refuzai un păhărel, tu erai de vină. N-aveai voie să refuzi!“ „Bine – zic eu – şi dacă aveaţi zece înmormîntări pe zi?“ „E! vă daţi seama că deja eram beţi!...“
Nicolae Gîncota lucrează în cimitir de 32 de ani. Adică din 1978. Între timp a devenit – aşa cum spuneam – maistru de înhumări. Un fel de... maistru de ceremonii. În biroul de la intrarea în cimitir intră o familie îndoliată. În doar cîteva minute, maistrul le rezolvă problema. „Aţi văzut?“ – îmi spune satisfăcut. „Eu cimitirul îl văd din cabinet. Nici nu mai trebuie să mă duc în teritoriu. Pac-pac! Le arăt harta, ăsta-i locul, şi gata!“ Cunoaşte cimitirul ca pe buzunarele lui. Îi arăt pozele pe care le-am făcut mai devreme cu Vladimir şi recunoaşte fiecare loc, fiecare mormînt.
Din ’78, la cimitirul Chişinăului s-au îngropat peste 220.000 de oameni. Mari şi mici. Bărbaţi, femei. Nicolae spune că prin mîna lui au trecut toţi. „Unii sînt acum şi cîte trei într-o groapă, că legea ne dă voie, după 7 ani, să îngropăm pe altcineva din familie în acelaşi loc. Alţii sînt doar o oală cu cenuşă adusă din străinătate, pe unde au murit!“
Îşi aminteşte că prin ’99 au fost îngropaţi nişte „bandiţi“ vestiţi. Unul Zelionii (sau cum s-o scrie, că nici maistrul nu ştia!) şi unul Jaca. „Au murit împuşcaţi. Dar să nu mă întrebaţi ce şi cum, că nu ştiu! Aşa vorbea lumea, că sînt bandiţi! Să ştiţi că dacă vine vreo rudă şi ne povesteşte – bine! Dacă nu, noi nu întrebăm. Treaba noastră e clară: sapi groapa, baţi cuiu’, laşi sicriul, acoperi groapa şi gata! Şi la noi e de lucru tot timpul, nu e criză niciodată! Săpăm gropi, împărţim sectoarele, facem curăţenie... Primăvara scoatem din cimitir o grămadă de gunoaie. Stăm şi noaptea să terminăm curăţenia că trebuie să fie curat de Paşte, cînd vine lumea! Să vedeţi ce e aici de Paştele Blajinilor! Lumea de pe lume! Tăti lumea vine în cimitir. Oraşul e pustiu – cimitirul e plin!“
„Acum, văd că cimitiru-i pustiu...“ constat într-o doară.
Lui Nicolae i se luminează faţa a mirare şi zice ca un înţelept: „Cum să fie pustiu?!... E plin de oameni. Dar se odihnesc!...“
Rămîn fără replică la remarca lui. Cînd mă dezmeticesc, îl întreb dacă crede în viaţa de apoi. Devine serios: „Eu cred în Dumnezeu şi atît! Să fie clar! Eu nu ştiu cum o fi dincolo. Că stau cu oamenii ăştia aici de 32 de ani şi nu mi-a zis nici unul nimic... Ce strigoi?! Ce fantome?!... Eu de ăştia nu mă tem! V-am zis: oamenii se odihnesc, nu fac nimica! Mai degrabă de ăia de pe stradă mă tem!“ Continui să-l provoc: „Dar nu-i aşa că cimitirul ăsta e ca un oraş? Cu străzi, «case», oameni mai bogaţi, mai săraci...“ „Nu, nu, nu! Nici vorbă! În cimitir ai doar rîndu’, locu’, sectoru’ şi partea. Adică pe stînga sau pe dreapta!“
Cînd ieşi din Cimitirul „Sfîntul Lazăr“, dacă mergi pe drumul principal, de unde trebuie să iei „rutiera“, nu te grăbi să faci cu mîna primului maxi-taxi sau să o iei la dreapta spre oraş. Merită să faci vreo 300 de metri la stînga, pe lîngă gardul cimitirului. La un moment dat, o să te surprindă o cîrciumă de cartier, ce pare din alte vremuri (ca să nu zic din altă lume!). Numele ei este – sugestiv – „La porţile Raiului“. Explicaţia e simplă: proprietara cîrciumii este familia Raiu.
Mai spun doar atît: că unul dintre băieţii lui Nicolae este şi el gropar la cimitir. Iar serviciul din primărie care se ocupă de cele 11 cimitire din Chişinău se numeşte „Combinatul de servicii funerare“.
Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România.