O zi la Strasbourg: Tradiţii şi coexistenţe
În aeroportul din Strasbourg, la avionul de Paris, lumea arăta altfel: foarte bine îmbrăcată, deloc sport sau casual, ci la costum sau taior... Oamenii aşteptau calmi, în posturi elegante: chiar şi atunci cînd avionul a întîrziat excesiv (şi noi făceam bancuri că s-a întîmplat ca la cinematografele socialiste, pe vremuri: dacă nu sînt cinci persoane, nu se dă filmul...), îşi pierdeau răbdarea civilizat. Beau cîte ceva la singurul bar disponibil şi deveneau mai bine dispuşi, precum englezoaica cu pantofi de mătase albastru-strălucitori şi tovarăşele ei... Am luat-o, intenţionat, de la coadă la cap: ideea era că, fie şi atunci cînd pleci din oraş, atmosfera lui pune stăpînire pe tine, măcar pentru scurt timp. Farmecul său, cu atît mai vizibil de Crăciun (atunci l-am vizitat), împreună cu regulile sale de convieţuire, destul de stricte, şi cu aura formală, kafkiană, dar nu lipsită de substanţă a instituţiilor europene compun un amestec final fascinant. Am început cu sfîrşitul pentru că începutul a fost prea haotic. Am poposit întîi în Ilkirch, o suburbie a oraşului, în care se afla hotelul - "Citea" - unde eram cazaţi. Hotelul era din cele noi, o construcţie aerodinamică fără vreo legătură cu tradiţia. În jurul lui, pe o parte se întindea un şantier, pe alta - un cartier de case plăcute, de banlieue (deşi vizavi de ele era un gard imens, ce părea interminabil, pe care scria că e interzis fotografiatul şi îmi amintea de filmele americane cu OZN-uri, gen Întîlnire de gradul 3...). Îmbinarea dintre nou şi vechi, cald şi impersonal era evidentă în zonă. Şi vizibilă în explorarea viitoare a oraşului, capabil să cuprindă, confortabil, atît clădirea impunătoare, avangardistă a Parlamentului European (laolaltă cu cele ale Consiliului European şi ale Institutului Internaţional pentru Drepturile Omului), cît şi idilicele tîrguri de Crăciun (pentru care Strasbourg-ul e aproape la fel de renumit). Către toate aceste lumi, din marginalul Ilkirch tramvaiul era cel ce te putea duce, prompt şi civilizat. Mai adaptat zilelor noastre decît cel vienez, tramvaiul strasburghez, asemănător Săgeţii noastre albastre, trecea chiar pe sub geamul camerei din hotel, cam la zece minute. Era o senzaţie inedită să-i urmăreşti pe oamenii ce şedeau cuminţi pe locurile lor, fără să se înghesuie. Nu te plictiseai niciodată... A doua întîlnire, după nerelevantul Ilkirch, a fost cu Parlamentul European: am fost "aruncaţi" în faţa clădirii rotunde (despre care aflu că îmbină cercurile lui Galilei cu elipsele lui Kepler), la poarta Louise Weiss, pare-mi-se. Şi am luat cu asalt - dacă se poate spune aşa - importanta instituţie. De fapt, a fost taman reversul: ea a pus stăpînire pe noi, puţinii şi mărunţii jurnalişti români - şi ne-a copleşit. Cu multele ei intrări şi ieşiri, lifturi, scări, pasarele, reguli... Vreau să îmi amintesc doar plantele uriaşe, care creşteau din acoperiş, şi imaginea rîului Ill ce se vedea pe geam: deopotrivă te extrăgeau din contextul kafkian şi te reasigurau că există o lume vie, dincolo de constructele noastre... Din Parlamentul European am fugit, de-a dreptul (dat fiind că, fără călătoriile cu avionul, am avut, practic, o singură zi acolo). Taximetristul ne-a dus, conform cererii, în centru: adică la catedrală. Notre Dame din Strasbourg, începută în 1176, pe fundaţiile unei bazilici romane din 1015, şi terminată în 1439, a fost cea mai înaltă clădire a creştinităţii pînă în secolul al XIX-lea, cînd a fost depăşită de catedralele din Köln şi Ulm. Istoria ei o reflectă pe cea a Strasbourg-ului: trece la protestantism, în 1529, apoi înapoi la catolicism, în 1549, marcînd coexistenţa celor două religii. La fel ca şi cea franco-germană, indiferent căreia dintre cele două naţii le-a aparţinut oraşul alsacian. În acelaşi spirit, tot Strasbourg-ul e oraşul în care Guttenberg a creat primul tipar mobil (în secolul al XV-lea) şi de Lisle a compus Marseilleza (secolul al XVIII-lea). Tradiţia şi coexistenţa culturilor franceză şi germană erau vizibile şi în industria de Crăciun a oraşului. Căci se poate vorbi de o asemenea industrie, şi este primul loc în care am retrăit-o pe cea cu adevărat tradiţională, în sensul idilic, de turtă dulce, scorţişoară, îngeri din lemn şi paie... În care kitsch-ul nu mai e supărător pentru că e unul cu patină, consacrat, care şi-a cîştigat un statut aproape artistic... Atmosferă ce poate fi simţită nu doar în pieţele mari, Broglie, Kleber, De la Cathedrale... Ci şi pe fiecare casă, decorată diferit, în relief, cu ursuleţi imenşi, de pluş, ramuri împodobite sau candelabre translucide... Pînă şi cîntăreţii ambulanţi păreau autentici, cîntînd la muzicuţă, armonică sau trompetă, melodii de Crăciun, armonioase... Totul combinat cu reguli stricte, nemţeşti - am zice, la o primă vedere - în care totul se închide la ora şase... Nemţeşti, dacă un şofer de taxi nu ne-ar fi mărturisit că, atunci cînd vrea să mănînce ceva noaptea, nu are altceva de făcut decît să treacă graniţa în Germania, unde găseşte locuri deschise... Bulversaţi şi fascinaţi de tradiţie, multiculturalitate şi, pur şi simplu, frumuseţe, plecăm fără concluzii. Dar mulţumiţi.