O vizită nearmenească
Drumul de la aeroport pînă în centrul Erevanului îl facem cu un microbuz a cărui cale e deschisă de o maşină de poliţie cu sirenă. Un mers împiedicat cu multe frîne bruşte (maşina poliţiei avea să facă, la un moment dat, chiar un accident uşor). Traficul e bezmetic. Regulile se respectă cu multe excepţii. În marginea Erevanului se zăresc blocuri din vremea comunismului. Aşa cam cum sînt la noi prin Militari, dar de un cenuşiu şi mai deprimant, dacă se poate imagina una ca asta. Pe marginea drumului se înşiră o mulţime de magherniţe. Pe unele scrie Casino. Zona seamănă cu şoseaua Giurgiului. Maşinile sînt însă mai prăpădite. Cele mai multe sînt Lada, dar există şi Opel-uri sau Volkswagen-uri vechi. Miniautobuzele care asigură transportul public arată jalnic. Prin ghiduri scrie că sînt şi foarte periculoase. Pe tot traseul sînt înşiraţi poliţişti, cum de altfel erau şi la Bucureşti, cînd am plecat. Au cămăşi albe, cu burţi, şi chipiuri cu boruri largi, de tip sovietic. Pe stîlpi flutură steaguri armene şi româneşti. În centru, oraşul e un amestec de capitală de fostă republică sovietică şi ceva oriental-turcesc. Palatul prezidenţial e o clădire cubică, cu coloane, de culoare bej, fără nici un fason. Soldaţii din garda de onoare poartă acelaşi gen de chipie sovietice ca şi poliţiştii. Noi aşteptăm să apară preşedinţii. Peste gardul palatului se vede un bloc şi mă gîndesc că, din balcoane, oamenii pot privi direct în curtea preşedinţiei. Cei de la protocol ne spun că în pregătirea vizitei, principala regulă cu care s-au confruntat a fost lipsa de reguli din partea armeană. În sfîrşit, apar cei doi şefi de stat. Li se prezintă onorul. Totdeauna mi s-au părut de neasortat preşedinţii în costum de haine (în cazul de faţă şi cu chelie) cu o gardă de onoare în uniforme şi cu chipie de paradă. Se cîntă cele două imnuri, se trece garda în revistă. Pleacă preşedinţii. Pleacă şi garda. Pleacă şi fanfara, cu instrumentele ei Yamaha. Rămînem noi, ziariştii, dezorientaţi şi cu paşapoartele luate (aşa e procedura pe tot parcursul vizitei), prizonieri în palatul prezidenţial, pînă la declaraţiile oficiale de peste vreo două ore. Sîntem invitaţi să stăm într-o sală cu o masă mare plină de pahare şi cu multe scaune puse unele peste altele. Ne înghesuim împreună cu ziariştii armeni, pe care-i ascultăm curioşi cum vorbesc în limba lor. Deşi e indo-europeană, nu poţi distinge nimic cunoscut. Băieţii sînt slabi, bruneţi şi cu nasul mare într-o linie frîntă de pe la mijloc. Charles Aznavour e un armean tipic. De altfel, armenii se mîndresc cu el şi au botezat şi o piaţă cu numele lui. Au şi o piaţă a Franţei, numită aşa cu ocazia vizitei lui Jacques Chirac (la fel ca la noi cu piaţa Charles de Gaulle, botezată aşa tot cu ocazia unei vizite oficiale). Chirac a stat trei zile la Erevan, chiar înaintea lui Traian Băsescu. Revenind însă la cei din faţa noastră, fetele au şi ele nasul mare, sînt brunete, micuţe şi cu ochi negri. Un soi de urîţenie interesantă. Poate cam ca grecoaicele. Schimbăm cîteva vorbe în engleză. Ziaristele noastre întreabă ce pot să cumpere de prin oraş. Eu mă interesez ce ar fi de văzut prin Erevan, aşa, la mare viteză. De partea cealaltă, după multă gîndire, o armeancă îmi răspunde: poţi să te plimbi pur şi simplu pe străzi. Reacţie cunoscută. Şi eu mă simt uneori încurcat dacă mă întreabă un străin ce poate vedea prin Bucureşti. În fine, se produce ceva agitaţie. Sîntem chemaţi să asistăm la semnări de documente. O sală rotundă cu boltă, ca intrarea într-un complex de băi termale. Ne înghesuim printre cabluri, trepiede şi mirosuri. Apar preşedinţii care semnează nu ştiu ce protocoale. După ei, la masă se aşază miniştrii de Externe. Oamenii de la protocol le deschid dosarele cu coperţi roşii. Semnează, aşteaptă să se tamponeze cerneala cu sugativă, se ridică, dau mîna, primesc aplauze. Vin alte dosare. Ce doi se aşază din nou la masă, semnează, aşteaptă, se ridică, dau mîna, asistenţa aplaudă. Al treilea rînd de dosare, aceiaşi miniştri, se aşază, semnează, aşteaptă, se ridică, dau mîna, se aplaudă... Urmează declaraţii oficiale ale preşedinţilor. Al nostru vorbeşte de securitate şi cooperare în zona Mării Neagre, al lor spune timid că Armenia nu are încă un sistem funcţional de transport prin care să poată ajunge la porturile Mării Negre (Armenia actuală nu are acces la Marea Neagră). Al nostru are aplomb de preşedinte occidental aflat în vizită într-o ţară estică. Ni se spune că trebuie să fugim dacă vrem să prindem microbuzul care-l urmează pe preşedinte la vizitarea monumentului genocidului. Fugim. Microbuzul zoreşte prin oraş după maşinile cu sirenă. Pe tot traseul continuă să fie postaţi poliţişti. Vizităm monumentul, un fel de obelisc ascuţit, pe un deal din marginea oraşului. Preşedintele depune flori şi plantează un brăduţ. Îl întrebăm pe ministrul de Externe ce se întîmplă cu un român care fusese răpit în Nigeria. Ne spune că nu se confirmă nimic. Intrăm în muzeul plin de dovezi înfricoşătoare că a fost într-adevăr genocid. La ieşire, ministrul de Externe ne confirmă ştirea cu românul răpit. Pentru prima oară, de pe dealul monumentului vedem Araratul, ascuţit şi plin de zăpadă, la cei peste 5100 de metri ai săi. Toasturi şi mîncăruri grele Ajungem la hotel, de-abia acum, după multe ore de la sosire, şi ne găsim bagajele în camere. Peste tot pe pereţi sînt reproduceri după tablouri de Van Gogh. Un hotel OK, doar că la lift se aşteaptă foarte mult. Nu ştiu de ce, am impresia că aşa se întîmplă în mai tot spaţiul ex-sovietic. La televizor sînt vreo 20 de canale, cinci armeneşti de neînţeles, vreo zece internaţionale, de la CNN la Discovery şi de la Fashion TV la Hustler. Au, de asemenea, vreo cinci programe ruseşti. Toţi armenii ştiu ruseşte din şcoală. Mă uit puţin la un canal de sport rusesc. E un tip de biliard cu o bilă galbenă şi mai multe albe, cu reguli pe care nu le ştiu. Bile mari şi grele care trebuie împinse cu putere şi care abia de încap în găurile de la colţurile mesei. "Biliard sovietic" - îmi spun. Sîntem anunţati că ni se oferă o masă la un restaurant, de către presa din Erevan. Apropo, am vrut să aflu unde e Radio Erevan şi cineva m-a atenţionat să nu insist că s-ar putea ca gazdele să se supere. M-am lăsat păgubaş. La masa în aer liber dintr-un local de la marginea oraşului, ne aşteaptă vreo 15 reprezentanţi ai presei armene. Noi sîntem cam tot atîţia. Vorbesc ruseşte, iar noi avem un translator din Republica Moldova. Ni se aduc salate cu peşte şi porumb, salamuri de mai multe feluri, caşcaval şi brînzeturi franţuzeşti, iaurt şi mai multe tipuri de pîine. E de-abia începutul. Mi se pune vodcă în pahar. Nu apuc s-o beau că mi se toarnă în acelaşi pahar, din neatenţie, celebrul coniac "Ararat". După un debut mai timid al relaţiilor, un armean se ridică şi spune că vrea să ţină un toast. Ne spune că au fost la rîndul lor în România, prin nişte zone de provincie şi că au văzut numai lucruri triste. Ne stă mîncarea în gît. Să fie o greşeală de traducere? Le răspundem că nouă ni se pare foarte veselă ţara lor. Se ridică din nou un armean şi toastează în cinstea tuturor jurnalistelor. Moment în care noi, băieţii, sîntem îndemnaţi să ne ridicăm în picioare. Traducătorul ne spune că în ţările caucaziene e obiceiul toasturilor prelungite. Şi atunci parcă îmi aduc aminte ceva de pericolul chefurilor cu caucazienii. Un alt armean se ridică şi toastează în cinstea profesiei de "jurnalist onest". Deduc unele confruntări pe care le au în meseria lor. Se aduce următorul fel, ceva ce seamănă cu o zacuscă încălzită, pe post de garnitură, şi nişte platouri cu şaşlik (mîncare tradiţională caucaziană) - un amestec de fripturi de vacă, oaie şi porc (care cică i-ar fi plăcut lui Stalin, încurcătorul georgian de teritorii). De altfel, chiar pe tema teritoriilor se încinge discuţia. Un ziarist român începe să vorbească despre duşmanii noştri comuni: ruşii şi turcii. Şi de aici o întreagă filozofie, de-a dreptul balcanică, aş putea spune. Vine şi vinul, care e roşu (spre mov), dulce şi aromat ca o bomboană. Simt din nou că lucrurile o pot lua razna şi mi-amintesc iarăşi că parcă ştiam cum la petreceri caucazienii îşi cam pierd măsura, se împrietenesc teribil şi ajung să se pupe cu gazdele, uneori chiar şi pe gură. Unii colegi se simt şi ei obosiţi şi cheamă microbuzul pus la dispoziţie. Alţi cîţiva rămîn la masă şi la discuţiile grele cu armenii. A doua zi aveam să-i găsim dormind din greu pe canapelele din hol. Noaptea, de la balconul hotelului, cînd traficul deja s-a stins, urmăresc un fel de cursă de maşini. Un Hammer negru şi sclipitor care fuge de o altă maşină de teren mai mică şi care are deasupra lumini albastre şi roşii, ca poliţia. Nu pare să fie totuşi poliţie pentru că urmărirea seamănă a joacă. Hammer-ul se învîrte în cerc într-o piaţă şi claxonează ca un vapor. Cealaltă maşină se ţine pur şi simplu după el fără să se întîmple altceva. Scenă stranie de capitală de fostă republică sovietică. Instantanee prin oraş Dimineaţa, preşedintele urmează să primească titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat din Erevan, să se întîlnească cu prim-ministrul Margaryan şi cu Patriarhul Suprem şi Catolicos al Tuturor Armenilor, Karekin al doilea. În program scrie că la toate aceste întîlniri sînt doar "oportunităţi de imagini". Nici un fel de declaraţii, doar să vezi cum arată premierul Margaryan şi poate, mai ales, Patriarhul Suprem şi Catolicos. Prefer să mă despart de coloana oficială şi să colind puţin străzile Erevanului. Infracţionalitatea e destul de scăzută. Se pare că şi noaptea poţi umbla liniştit pe străzi. Oamenii sînt însă destul de agitaţi şi pare că mereu pun la cale, la cîte un colţ de stradă, vreo mică afacere. Sărăcia lor, asemănătoare cu a noastră de pe la începutul anilor â90, e pigmentată de unele lucruri speciale. Au cîteva firme cunoscute, bănci şi bancomate, telefoane mobile peste tot. Un comerţ încă neaşezat. În cartiere au multe chioşcuri de tablă, aşa cum erau şi la noi prin anii â90. Preţuri destul de mari, pentru venitul mediu din Erevan care abia dacă atinge 150 de dolari pe lună. Probabil că diaspora lor uriaşă îşi face simţit cumva ajutorul, chiar dacă total nesistematic. Lumea de pe stradă e îmbrăcată cu haine "sărace, dar cinstite". Mai vezi şi excepţii în cealaltă extremă, cîte o paparudă colorată, de obicei blondă şi cu trăsături de rusoaică, sau cîte un individ fiţos în costum scump, cu ochelari de soare şi gel mult în cap. Piaţa din centrul oraşului e înconjurată de patru clădiri semicirculare. Printre ele şi clădirea Guvernului. Un ansamblu proiectat de arhitectul lor celebru care a conceput planul Erevanului (Alexander Tamanian). Deşi interesante, îmi dau o senzaţie de provincie. În apropiere sînt nişte fîntîni arteziene în care se bălăcesc gîşte. Mă întorc la hotel unde e un mare scandal legat de chitanţele ziariştilor noştri. Suma de pe ele nu e cea plătită. Un funcţionar român (de la ambasada din Moscova, mi se spune) le ameninţă în rusă pe recepţionere că le va spune preşedintelui republicii Armenia, că va chema procuratura... Drumul spre aeroport trece pe lîngă aceleaşi blocuri cenuşii, printre aceleaşi maşini vechi. De pe pistă se zăreşte un bloc cu tencuiala căzută, pe care scrie mare, dar aproape şters, Welcome to Armenia. În partea cealaltă, în zare, ca o impresie, Araratul plin de linişte şi de zăpezi. SPP-iştii se urcă în avion transpiraţi şi obosiţi şi încep să-şi scoată hamurile şi pistoalele. Avionul decolează şi în cîteva minute e deasupra munţilor de piatră din nord-estul Turciei. Urmează marea cea mare. În urmă rămîne nefericita Armenie în tranziţia ei de la ceva rău către nu se ştie ce. Poate spre mai bine, poate doar într-o respiraţie dintre două ocupaţii.