O viaţă

"Îl împuşcam, dom'le, nici nu stăteam la discuţie! Hai, poate nu-i trăgeam în cap, trăgeam la picioare, da' de împuşcat, tot îl împuşcam, aşa, să se înveţe minte şi alţii, ce caută noaptea în casa mea?!" După voce, aş zice că e o femeie în jur de şaizeci de ani. Dar, pe parcursul desfăşurării emisiunii, constat - la început, cu surprindere, apoi, cu un început de teamă - că, atunci cînd vine vorba de împuşcat hoţii, sîntem, cel puţin la nivel declarativ, un popor de puşcaşi cu sînge rece. "Ia gîndiţi-vă că vă treziţi noaptea cu unu' în curte sau în casă... Ce, vreţi să ziceţi că nu trageţi?", mă interoghează, scurt, un ascultător de "România în direct" din Focşani. Trag aer în piept şi răspund nu, lăsîndu-l, preţ de două secunde, fără replică. Nu mă crede. "Ei, nu trageţi... trageţi, că proprietatea e sfîntă, ce caută în casa altuia?!" După o jumătate de oră de emisiune, bilanţul părerilor e înfricoşător: douăzeci de români anunţă că ar apăsa pe trăgaci, fără nici o emoţie, şi numai unul singur se declară categoric împotriva unei asemenea practici. Desigur, o emisiune radio n-are valoarea unui sondaj de opinie. Dar am curajul să pariez că o cercetare sociologică avînd ca temă reacţia românului înarmat în faţa hoţului prins în casă la furat ar arăta cam la fel: în numele proprietăţii sfinte, cei mai mulţi dintre compatrioţi n-ar sta prea mult pe gînduri înainte de a apăsa pe trăgaci. Ce înseamnă asta? În primul rînd, mi-e cît se poate de clar că românii anului 2005 nu mai au - în cazul în care au avut vreodată! - nici o legătură cu filosofia de viaţă a baciului moldovean din Mioriţa . Resemnarea şi seninătatea în faţa morţii sînt poveşti de adormit copiii. Trăim avînd în minte, asemenea tuturor pămîntenilor din ţările în care se manifestă hegemonia culturii cinematografice americane, imaginea eroului înarmat, pus pe făcut dreptate. O viaţă de om? Un nimic, la cîte vieţi se iau în numele legii şi ordinii în filmele cu Bruce Willis (vezi Sin City!) sau Schwarzenegger! Un hoţ prins la furat? Şi recidivist? În ochii opiniei publice viaţa lui nu contează, hoţul trebuie să moară, el n-are şanse de îndreptare. Verdictul e clar. Orice încercare de a manifesta compasiune sau împotrivire în faţa măsurilor radicale te poate transforma, rapid, într-un individ bizar, aparţinător al acelei minorităţi pentru care viaţa e mai importantă decît dreptatea. Refuzînd să împuşti hoţul, intri în categoria celor care se opun războiului din Irak sau bombardării Iugoslaviei. Ţie îţi pasă că mor oameni, cînd mult mai important şi, probabil, cel mai important ar fi să-ţi pese dacă se face sau nu dreptate. Restul sînt detalii, schije nesemnificative, pagube colaterale. Nu apăr hoţii şi nici nu mi-e indiferent dacă într-un colţ de lume se batjocoreşte legea. Dar a lua viaţa cuiva ar trebui să rămînă o decizie grea, aproape imposibilă. Uşurinţa cu care unii dintre noi se imaginează apăsînd pe trăgaci, în numele legii, mă face să constat că trăim vremuri sălbatice, fără discernămînt. Absenţi de la slujba de duminică, risipiţi în alergarea dementă după foloase materiale, ajungem să ignorăm şi să dispreţuim viaţa împărţind lumea din jur în alb şi negru, în buni şi răi, fără alte criterii decît cele însuşite din filme, show-uri cu sclipici şi jurnale de ştiri. În asemenea condiţii, nu-i de mirare că iertarea e din ce în ce mai greu de dobîndit, iar şansa de îndreptare, chiar şi a unui hoţ recidivist, nu face nici măcar obiectul unei sumare reflecţii. Tuturor celor care ar pune mîna pe armă, trăgînd fără să clipească în hoţi, le propun să-şi închipuie, pentru o secundă, propriul copil prins la furat mere din curtea vecinului.