O perspectivă străină

Textul de mai jos este o parte dintr-o serie de povestiri scrise de un expat american care locuieşte în Bucureşti. Pe parcursul anului trecut, acesta s-a pierdut printre staruri de cinema, politicieni, aristocraţi, vagabonzi, criminali şi magnaţi. A experimentat senzaţionalul, lumescul şi multe altele. Toate în România.

Apartamentul generalului

Acum cîteva luni mă plimbam împreună cu un prieten prin centrul Bucureştiului, cînd am văzut un afiş „De vînzare“, atîrnînd de o terasă. Clădirea era un exemplu uimitor de arhitectură brâncovenească, cu un acoperiş cu turnuri ce atrăgea atenţia oricui trecea pe stradă. Pentru a ne satisface curiozitatea, am decis să sunăm la numărul afişat. Puteam doar ghici ce ne aştepta într-un apartament probabil modern renovat, sau poate ceva neatins de mîinile dezvoltatorilor imobiliari. Cu toate astea, ceea ce am găsit ne-a spulberat toate aşteptările.

La ora programată, am trecut printr-o intrare de piatră bogat ornamentată şi am urcat două rînduri de scări de marmură. În oricare altă capitală europeană, ar fi fost uşor să îţi imaginezi un baron sau conte aşteptînd într-o astfel de reşedinţă, însă istoria Bucureştiului este destul de diferită de cea a Parisului sau a Romei. Într-adevăr, am trecut printr-o dură revenire la realitate atunci cînd am găsit liftul defect şi mereu blocat – poate simbolic – la unul dintre etaje. Arăta de parcă nu mai funcţionase de zeci de ani şi începuse să adune gunoi.

Am ajuns la uşa dorită care a fost deschisă de o mică doamnă de vîrstă medie, îmbrăcată modest şi purtînd o pereche de papuci de casă foarte zdrenţăroşi. Cu siguranţă nu era ea contesa, dar ne-a primit cu bunăvoinţă, de parcă ar fi fost una. Trecînd pragul, a fost ca şi cum am fi intrat într-o altă dimensiune. Primul lucru pe care l-am observat în foaierul slab luminat a fost frînghia de rufe de trei metri lungime, întinsă de-a lungul camerei, pe care atîrnau cîteva prosoape. M-am uitat mai departe şi am observat o pată gigantică de apă ce acoperea unul dintre pereţi. Totul era acoperit de praf. Mobilierul arăta de parcă ar fi fost cumpărat de la „IKEA comunistă“. Apartamentul reprezenta întruchiparea degradării.

Cu toate astea, dacă te uitai dincolo de furnirul şubred, puteai observa indicii ale unui trecut diferit, semne că, probabil, această casă a aparţinut cîndva unei persoane foarte bogate. Lambriuri de lemn magnific sculptate acopereau întregul tavan. Uşile franceze se deschideau pentru a prezenta o mare sală de mese. Pe hol am găsit cea mai mare baie pe care am văzut-o în orice apartament din Bucureşti (vechi sau nou). Numărul mare de camere era uimitor: le-am pierdut şirul, în timp ce făceam turul celor peste 300 de metri pătraţi. Da, acest apartament avea cu siguranţă origini ilustre.

Locul era plin de contradicţii. Ne frămîntau multe întrebări, dar prima pe care am pus-o a fost: de ce erau atît de multe sonerii la uşa din faţă? Răspunsul ghidului nostru a venit destul de prozaic: pentru că patru familii împărţeau acest mare apartament, care a fost iniţial destinat pentru a găzdui o singură familie. Una dintre familii locuia în sala de mese, alta în bibliotecă, iar o a treia ocupa ce a fost probabil, cîndva, camera servitorilor... Bucătăria, holurile şi baia erau folosite în comun.

Treptat, ne-a fost dezvăluită mai multă istorie. Se pare că trecutul apartamentului nu a fost doar ilustru – ci chiar aristocratic. Clădirea a fost construită pentru fiicele unui proeminent cetăţean al Bucureştiului, generalul Grădişteanu (un alt conac aparţinînd aceleiaşi familii rămîne una dintre cele mai mari clădiri de pe Calea Victoriei). După 1948, proprietatea a fost naţionalizată şi redistribuită „Oamenilor“. În mod remarcabil, în 2013, locatarii săi continuă să trăiască exact ca pe vremea comunismului.

Deşi condiţiile de trai ale locuitorilor păreau mai degrabă sărace, aceştia, probabil, stau pe o imensă avere, de vreme ce preţul cerut pentru proprietatea lor combinată este de o treime de milion de euro (cel mai probabil negociabil, de vreme ce aceştia păreau foarte dornici să-şi părăsească stilul comunal de viaţă). Mă întreb, totuşi, cine şi-ar putea permite să-i plătească? Probabil, eventualul cumpărător ar fi membru al noului tip de aristocraţi ai României. Poate e doar o chestiune de timp pînă cînd apartamentul va fi acaparat de un om de afaceri prosper care va transforma din nou locuinţa într-una unifamilială, aşa cum a fost în urmă cu peste cincizeci de ani.

Cu toate astea, pînă atunci, semnul „De vînzare“ încă atîrnă pe terasă.

Anunţuri obraznice

Fiecare mare oraş îşi are rutina sa zilnică (unii ar putea spune chiar ritual) unică, care îl face special şi, într-un fel, îi captează esenţa. Dimineaţa, în timp ce merg spre muncă, parizienii sar peste rigole stradale, în timp ce acestea sînt inundate sau curăţate. Newyorkezii coboară în adîncimi de metrou dezgustătoare şi se ascund în spatele unui ziar, în scaunele lor. În Veneţia, navetiştii se luptă cu valurile urcînd la bordul unui vaporetti, în timp ce în Istanbul apelul la rugăciune răsună din minarete şi oraşul trece într-o stare de amorţeală. În Bucureşti, oamenii îşi îndepărtează eroic pliante de masaj erotic, de pe geamurile maşinilor.
    
Într-adevăr, fiecare pliant de noapte, oferind „Sensual Massage“, „Hotel Visits“ şi „Free Bar/Free Car“ e aruncat pe vehiculele din centrul oraşului. O companie promite să „ajungă la hotelul tău în maximum zece minute.“ Nu poţi să nu fi curios cum ajung aceste anunţuri obraznice acolo. Nu observăm niciodată procesul de distribuţie în timp ce are loc, ci, mai degrabă, ele apar pur şi simplu ca trimise de Elfi-vicioşi. Cine este omul misterios care răspîndeşte promisiuni de „picioare desfăcute“? Dovada muncii sale e peste tot, dar, cu toate astea, omul responsabil nu este niciodată văzut. Se furişează el oare în umbră şi îşi îndeplineşte sarcinile în mod clandestin atunci cînd nu-l vede nimeni, sau atunci cînd dormim, ca Moş Crăciun? Mai rar decît cea mai rară păsăre, a-l vedea poate fi similar cu a vedea un condor californian.

Ei bine, am zărit creatura evazivă! Am prins-o la locul faptei! Şi, să fiu sincer, nu aduce deloc a elf sau oricare altă creatură mitologică, la drept vorbind. El nu se teleportează de la maşină la maşină, ca să-şi ascundă faptele. E doar un tip normal care se întîmplă să promoveze prostituţia. Cu toate acestea, într-un fel îl admir pentru că, privindu-l mai atent, mi-am dat seama că ar putea reprezenta una dintre instituţiile cele mai democratice din întregul Bucureşti. De ce? Pentru că el tratează toate maşinile în mod egal. De multe ori, vom vedea un BMW, un Audi şi un Mercedes-Benz, toate într-un rînd, şi apoi o Dacia Logan dărăpanată. Maşinile scumpe sînt decorate în mod natural cu pliante, dar oare este rabla evitată? Nu, nu este, pentru că omul ştie: fiecare cetăţean are dreptul la masaj erotic. Masajul erotic – este un drept inalienabil cu care Natura ne-a înzestrat ca fiinţe umane! Mulţumesc ţie, „Domnule Masaj Erotic“ pentru că mi-ai deschis ochii!

Un meci de neuitat

Cînd am auzit că Steaua va juca cu Chelsea FC, la Stadionul Naţional al Bucureştiului, ştiam că vreau să fiu acolo. Nu numai că n-am fost niciodată la un eveniment sportiv în România, nu am participat niciodată la un joc de fotbal profesionist, chiar dacă este unul dintre sporturile mele preferate, la televizor. Cu toate acestea, am aflat că biletele s-au vîndut la doar cîteva ore după ce au fost puse în vînzare. Cu alte cuvinte, a trebuit să caut un bilet prin canale neoficiale.    

Fără prea mult efort, am descoperit o piaţă virtuală înfloritoare de bilete de mîna a doua, promovate de site-uri clasificate de anunţuri. După ce am găsit un anunţ care arăta doar moderat dubios, cu un preţ doar uşor stratosferic, am vorbit cu grosolanul vînzător şi am stabilit să ne întîlnim lîngă staţia de metrou Apărătorii Patriei. Odată ajuns acolo, am întîlnit două personaje zurbagii care au făcut tranzacţia în numele vînzătorului. Tranzacţia a fost aproape anulată pentru că personajele au încercat să-mi vîndă un bilet diferit de cel promovat, însă, după negocieri aprinse, am obţinut un bilet la meciul Steaua vs Chelsea, iar ei şi-au primit cei 500 de lei în numerar (şi o bucată din demnitatea mea).

Cînd am ajuns la stadion, hoarde de oameni aşteptau la porţi. Eram îndesaţi ca sardinele, în timp ce ne îndreptam spre un punct de control ce implica o percheziţie corporală completă. Unul dintre paznici a permis unor tinere să taie întreaga linie, fapt ce părea destul de nedrept, dar cu toate astea, nimeni nu părea să se plîngă. După ce mi-am găsit locul şi mi-am salutat vecinii, am realizat că am plătit o grămadă de bani pentru un scaun care nu s-ar mai fi folosit pentru prea mult timp. În timp ce în Statele Unite ale Americii spectatorii se ridică de la locurile lor doar în momente de mare importanţă, aici întregul stadion nu a stat jos nici măcar pentru un moment, în timpul jocului.    

Am observat multe alte diferenţe între evenimentele sportive româneşti şi cele americane. De exemplu, la acest joc a lipsit imnul naţional la începutul meciului. Americanii sînt obişnuiţi să-şi audă „Star Spangled Banner“ cîntat chiar şi la jocurile din Liga Mică, astfel încît lipsa fluturării drapelului naţional a fost o surpriză. De asemenea, am chicotit cînd am văzut cum erau oferite băuturile răcoritoare, la standurile improvizate. Pe Stadionul Yankee din New York, spectatorii pot alege dintre un număr impresionant de gustări unsuroase care, eventual, îţi vor bloca arterele – cum ar fi hamburgeri, hotdog, pizza, nachos, covrigei cu brînză etc. Aici ai două opţiuni: vrei popcorn sau nu vrei popcorn. Spre deliciul mulţimii, Steaua a reuşit, în cele din urmă, să conducă Chelsea, după lovitura de pedeapsă care a trimis graţios mingea în spatele plasei. După cîtva timp, cînd victoria Stelei părea mai mult sau mai puţin sigură, am auzit un anunţ destul de ciudat, din difuzoarele stadionului: „Din motive de siguranţă, rugăm toţi fanii Chelsea să nu părăsească stadionul timp de 15 minute după meci.“ Huliganismul şi violenţa extremă cu care acesta merge mînă în mînă sînt, în mare parte, necunoscute în Statele Unite. Cu toate acestea, după ce toată lumea a părăsit stadionul în siguranţă şi fără traume, am fost un pic dezamăgit de spiritul nostru de echipă. Nu s-a cîntat de-a lungul străzii Ion Coravu, în drum spre metrou. Într-adevăr, majoritatea fetelor care părăseau stadionul păreau mai degrabă triste, avînd în vedere circumstanţele. Păreau să spună pe un ton pesimist „vom pierde, probabil, şi următorul meci“ (pe care l-au şi pierdut, 3-1).

Jack Feinberg e un scriitor american care locuieşte în Bucureşti. A lucrat pentru Arhiva Naţională de Filme şi organizaţia umanitară Concordia.

traducere Nadejda CODREANU

Foto: J. Feinberg