Muţi ca fluturii

"Ah, dacă am fi avut şi noi un Havel!" Laitmotivul tînguielilor intelectualilor români, apărut imediat după '89, regăsit la mijlocul anilor '90 şi oftat din toţi rărunchii la cîteva ore după episodul Băsescu-Becali-Golden-Şpriţ. N-am avut, n-avem. Punct. Pentru o scurtă perioadă de timp, ni s-a părut că Havelul nostru ar putea fi Emil Constantinescu. Doar ni s-a părut. În consecinţă, după o scurtă perioadă de speranţă, tînguielile au reapărut şi a reapărut şi Ion Iliescu. Acum Băsescu. Şi au reapărut şi tînguielile românilor cu obraz subţire. Cine sînt ei? O specie aparte care obişnuieşte să judece realitatea prin geamuri de birou sau cu un zîmbet condescendent aruncat spre sticla televizorului. Lor le miroase Vadim Tudor a naţionalism şi dictatură, pentru ei, Iliescu e veşnicul comunist bolnav de putere, Emil Constantinescu are conturul unei mari dezamăgiri, iar Băsescu, ah, Băsescu e tot ce poate fi mai rău: un personaj grobian şi populist, dar care funcţionează cu instincte de animal politic. Toţi băieţii cu obraz subţire, care privesc din tribune realitatea românească, freamătă în aşteptarea momentului decisiv în care Băsescu îşi va rupe gîtul. Cîţiva dintre ei au făcut, probabil, şi pariuri. Unii, la fel de probabil, le vor cîştiga, fără să-şi dea seama că, de fapt, ies în pierdere. Intelectualii români, băieţii cu obraz subţire, spuneţi-le . cum vreţi, merită o palmă. Pe obraz, după ceafă sau, dacă mai au puterea să se uite în oglindă, ar trebui să-şi tragă singuri măcar una peste frunte. Un gest care i-ar putea scoate din obiceiul păcătos şi periculos al sedentarismului civic şi politic. Loviţi sau autoflagelaţi cît să se trezească din amorţirea care i-a lipit de fotolii, ar putea realiza rapid că aşteaptă degeaba înfăptuirea unor minuni. Traian Băsescu, Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor şi toţi ceilalţi care aglomerează acum spaţiul public, umplîndu-l de măscări, obscenităţi sau aberaţii, nu au nici o şansă de a deveni alţii peste noapte. România nu e Hogwarts-ul la care învaţă Harry Potter. E o ţară simplă şi săracă, în care şpriţul îneacă promisiunile şi onoarea. Unde dracu' să mai încapă şi schimbarea?! Intelectualii României ar trebui să vorbească acum sau să tacă pe vecie. Dacă refuză, în continuare, din milă, silă, vină sau frică, să se ridice împotriva mitocăniei şi a populismului, sînt condamnaţi la dispreţ şi-şi merită soarta. Teoretic, ei reprezintă elita societăţii româneşti şi sînt datori să ia atitudine. Să treacă de la tînguiala despre ghinionul de a nu avea un Havel al românilor la căutarea şi afirmarea unor repere de normalitate. Tăcerea lor şi laşitatea de a rămîne ascunşi între pernele moi ale canapelelor, din care mimează exerciţii de dialog social în grup, încep să semene din ce în ce mai tare cu zborul graţios al unor fluturi albi pe deasupra unei împuţite gropi de gunoi.