Mortalitatea maternă
Cînd se vorbeşte despre naşteri sau decese, cel mai adesea se porneşte de la statistici. Aşa este cel mai simplu de stabilit dacă există echilibru demografic sau dacă, dimpotrivă, sînt atinse limitele extreme care necesită o atenţie imediată. Cum stăm noi la acest "capitol"? Aşa cum ne-au obişnuit rapoartele, datele, indicii, statisticile pre- şi post-aderare la UE, stăm prost în comparaţie cu celelalte ţări europene, cu toate că mortalitatea maternă a scăzut de la 1,6â° în 1998, la 0,24â° în 2005. Deşi decesele materne pot surveni în urma complicaţiilor obstetricale, a unui tratament incorect, dintr-o boală de care femeia suferea înainte de sarcină sau din cauza unei afecţiuni apărute în cursul acesteia, cauzele principale par să fi rămas cele pe care le ştiam: avorturile, faptul că femeile nu sînt luate în evidenţă de spitalele de care aparţin, lipsa de comunicare a viitoarelor mame cu personalul medical, pe tot parcursul sarcinii. Aducerea aminte, în loc de istoric În perioada antebelică, mortalitatea maternă a crescut în România în special în mediul rural şi mai ales din cauza nivelului scăzut de educaţie pentru sănătate în condiţiile în care numărul naşterilor era foarte ridicat, dar şi din cauza strategiei demografice prost aplicate. Pînă în 1957, avortul era interzis în România. În anul 1957 a intrat în vigoare Decretul 463, prin care femeia însărcinată putea solicita un avort doar dacă procedura se desfăşura exclusiv în instituţii medicale. Legalizarea avorturilor a adus, cum era de aşteptat, o creştere a numărului acestora - fapt care a influenţat negativ echilibrul demografic. Decretul a fost înlocuit în 1966, schimbîndu-se totodată şi prevederile Codului Penal referitoare la avort. Prin promulgarea acestui decret - o violare dramatică a celor mai intime aspecte ale vieţii - regimul ceauşist a pus bazele celui mai inuman sistem pronatalist din istorie. Interesul obsedant faţă de strategiile demografice care vizau reproducerea umană, metodele folosite pentru creşterea natalităţii prin implementarea Decretului 770 şi a modificărilor ulterioare au situat România în rîndul statelor care au folosit politici demografice extreme. Avortul era permis doar în primele trei luni de sarcină, pe baza unor stricte indicaţii medicale, şi numai în cazuri excepţionale se accepta sacrificarea fătului, pînă la şase luni, iar infracţiunea se pedepsea cu "interdicţie corecţională" şi închisoare de la 1 la 3 ani. Pentru o scurtă perioadă, s-a înregistrat o creştere semnificativă a natalităţii (conform statisticilor, numărul naşterilor aproape că s-a dublat), însă pînă la sfîrşitul anului 1967, numărul avorturilor a crescut din nou, în timp ce rata natalităţii a început să scadă. Simultan cu o serie de măsuri care urmăreau scăderea ratei mortalităţii infantile, a numărului de avorturi şi divorţuri, precum şi sprijinirea familiilor cu mulţi copii, au fost introduse şi o serie de măsuri disciplinare represive. Sarcina unei mame devenise obiectiv al planului cincinal, femeile erau "oameni ai muncii", dar mai ales "instrumente de născut", aflate la cheremul unui regim pentru care statisticile erau mai importante decît viaţa oamenilor. Pentru îndeplinirea "obiectivelor partidului", supravegherea instituţională - cadrele medicale, mai ales personalul din secţiile de obstetrică-ginecologie şi pediatrie, Miliţia, Procuratura şi Securitatea - se suprapunea cu cea individuală, fie că era vorba de colegi de serviciu, vecini, "binevoitori" sau chiar rudele cele mai apropiate. Nici o femeie nu avea voie să renunţe la sarcină. "Liberul arbitru" devenise doar toana unui regim care l-a transformat, rapid, în obligaţie violentă. Şi dacă nuanţele sînt prea seci, fiecare dintre noi avem în memorie cazuri, persoane, rude care au fost silite să urce Golgota acestei aberaţii ideologice. Era oare greu de imaginat care urmau să fie consecinţele? Faptul că, în pofida tuturor acestor măsuri, avortul ilegal urma să devină metoda contraceptivă principală de control al fertilităţii, dar şi cauza preponderentă a mortalităţii în rîndul femeilor? Zeci de mii de femei şi copii au murit sau au rămas afectaţi pe viaţă din această cauză. Mamele preferau adesea să-şi rişte viaţa decît să aducă pe lume încă un copil, şi încă un copil, cărora nici ele şi nici familiile lor nu le-ar fi putut oferi, de cele mai multe ori, decît o viaţă mizeră şi, dacă ar fi avut "ghinionul" să nască fete, acelaşi "viitor de aur". Majoritatea femeilor care au murit din cauza avorturilor ilegale aveau deja mai mulţi copii, ceea ce a însemnat că în urma decesului lor pruncii au rămas orfani. Dar statisticile au şi ele paradoxuri. Oficial, acest număr era de aproape 10.000. Realitatea a demonstrat însă că cifra era cu mult mai mare. Nici partidul, nici familiile victimelor nu aveau interesul să crească un indicator care dădea şi aşa bătăi de cap autorităţilor, mai ales atunci cînd frînturi de adevăr au început să fie spuse la "posturile clandestine de radio" sau în presa occidentală. În loc ca această situaţie să dea de gîndit în mod real, a fost promulgat Decretul 441/1985 - la fel de restrictiv - care permitea avortul doar dacă sarcina ar fi pus în pericol viaţa mamei, dacă unul dintre părinţi suferea de o boală gravă care s-ar fi putut transmite ereditar sau care ar fi afectat fătul prin malformaţii grave, dacă mama avea peste 45 de ani sau dacă suferea de o infirmitate sau o invaliditate gravă, de natură fizică, psihică, senzorială etc. Situaţia rămînea, de fapt, aceeaşi. Marea eliberare, necesitatea educaţiei Imediat după Revoluţia din 1989, chiar pe 26 decembrie, aberaţiile legislative din domeniu au fost abrogate. Deşi mortalitatea maternă s-a redus la un sfert în primii doi ani de la modificarea legii, efectele traumelor psihice au fost încă vizibile o perioadă lungă de timp. Lipsa de informaţie şi de educaţie, ruşinea de a întreba şi de a apela la serviciile medicale autorizate, peste care s-au suprapus şi condiţiile modeste ale sistemului medical, mai ales din mediul rural, menţin încă o situaţie care trebuie mult îmbunătăţită. Conform informaţiilor Fondului ONU pentru Populaţie, rata mortalităţii materne a scăzut de aproape 6 ori, de la 83 de decese la 100.000 de născuţi vii în 1990, la 15 decese la 100.000 de născuţi vii în 2006. Motivele sînt uşor de enunţat: apariţia pe piaţă a anticoncepţionalelor, creşterea accesului la serviciile de planificare familială, lansarea unor campanii serioase de informare şi educaţie sexuală, discutarea, pur şi simplu, în mass-media a aspectelor legate de această problemă. Cu toate acestea însă, valoarea ratei mortalităţii materne este dublă faţă de celelalte ţări din UE, unde se înregistrează peste 6 decese la 100.000 de născuţi vii. Îmbunătăţirea sănătăţii materne şi în special prevenirea deceselor provocate de sarcină şi naştere sînt două dintre Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului pe care România s-a angajat să le îndeplinească pînă în 2015. Ţara noastră şi-a îndeplinit deja ţinta intermediară pentru anul 2009, iar pînă în anul 2015 urmăreşte reducerea mortalităţii materne la 10 cazuri la 100.000 de născuţi vii prin asigurarea accesului universal la servicii de sănătatea reproducerii, prin planificarea familială, campanii de prevenire a sarcinilor nedorite şi îngrijirea pre- şi post-natală. Societatea şi medicina au evoluat spectaculos. Ceea ce părea imposibil acum poate fi realizat. Şi totuşi, în nici o ţară, mortalitatea maternă nu a fost pe deplin eradicată. Cu multiplele sale cauze şi cu factorii implicaţi - care nu ţin exclusiv de sectorul medical, extinzîndu-se la aspecte sociale - rămîne o problemă dificil de soluţionat.