Mita ca reflex al unui popor colonizat

12 aprilie 2007   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Jules Guesde "Nu există nuanţe de gri în privinţa cinstei şi dreptăţii." Cele şapte principii ale codului Bushido În impresionanta sa analiză a formării şi a manifestării mecanismelor dictatoriale, Originile totalitarismului, Hannah Arendt discută, la un moment dat, infatuarea detaşată a funcţionarilor imperiali britanici, care se dovedea a fi un mod de a guverna încă mai pernicios decît tirania, "pentru că nu tolera nici măcar acea ultimă verigă dintre despot şi supuşii săi, formată din mite şi daruri". Într-adevăr, la o privire lucidă, practica şpăgii se dezvăluie, în adevăratele sale coordonate social-istorice, ca una dintre puţinele posibilităţi empirice de a regla şi, ulterior, netezi complicatele raporturi dintre suverani şi vasali, dintre cuceritori şi cuceriţi. Ulterior, procedura s-a generalizat: mita, aflată la baza relaţiei dintre seniori şi servii acestora, a devenit şi fundamentul relaţiilor dintre cei aflaţi sub ocupaţie, astfel încît, foarte curînd, un observator străin ar fi putut descrie cu stupoare că profilul multor români include amestecuri bizare de principii înalte şi de ticuri abjecte, de rectitudine şi de abdicări de la etica elementară. Mai concret, a oferi bani sau bunuri (ceea ce îndeobşte numim, în expresia neaoşă, "plocon") în schimbul unor servicii pe care orice societate civilizată le include în rîndul obligaţiilor civile indică prezenţa, în interiorul acelui popor, a unor elemente colonialiste şi postulează încă şi mai clar existenţa, la un moment dat, a unor forţe de constrîngere socială care trebuie îmblînzite sau cîştigate în prealabil. Astfel, ţările care n-au fost niciodată supuse sau care, deşi invadate, şi-au păstrat intactă demnitatea morală nu cunosc obiceiul ruşinos al darului. Statele germanice, inclusiv cele anglo-saxone, din Europa, America şi Australia, plus excepţia extrem-orientală, Japonia, sînt naţiuni în rîndul cărora straniile reflexe otomano-levantine ar produce dezgust firesc. Cum să-i explici unui englez sau unui australian că, în România post-ceauşistă, miliţienii care examinează candidaţii pentru obţinerea permisului de şofer acceptă să-i ajute pe aceştia să promoveze probele în schimbul unor mici cadouri, în cea mai ilustră tradiţie Pristanda? Cum să-ţi faci programare la un medic japonez sau scandinav şi să-i duci acestuia, la modul cel mai serios şi însoţite de sărutări de mînă, o damigeană cu vin, o găină, o găleată cu brînză sau, şi mai ridicol, un cartuş de ţigări? În fine, cum să-i spui unui funcţionar canadian sau german că ai nevoie de documentul cutare, în schimbul căruia întinzi discret un plic cu bani, din moment ce eliberarea cît mai rapidă a unui act este obligaţia profesională a slujbaşului statului? Evident, întrebările mele retorice nu pot convinge în absenţa unei microanalize contextualizate. Vă voi prezenta, de aceea, două cazuri, aproape "în oglindă", extrase din mediul casnic (nu are rost să insist asupra exemplelor răsunătoare din politică sau din economie, acestea fiind discutate în întreaga presă românească). Soţia mea s-a întors mai devreme decît mine acasă şi, surpriză, a descoperit, în timp ce încerca să spele cîteva rufe, că maşina noastră (ce-i drept, veche de vreo zece ani, dar puţin folosită) nu mai elimina apa. Învăţată cu eficienţa teutono-niponă din ultimii cinci ani, a chemat un instalator, care, desigur, a întîrziat vreo săptămînă (timpul interior al meseriaşilor români îşi iese, aparent, tot mai des din matcă). În urma telefoanelor insistente, omul cu pricina s-a deplasat plictisit la apartamentul nostru, a examinat superficial instalaţia şi a mormăit că maşina nu pare a avea vreo defecţiune, fiind vorba doar de un mic blocaj al furtunului de eliminare a apei, problemă care se remediază în cîteva secunde. A pretins două sute de mii de lei, başca o mică atenţie, deşi, propriu-zis, nu făcuse nimic. "Ce să-i facem, domniţă, trebuie să trăim şi noi, nu?" - glumea el, complice, frecîndu-şi cu febrilă anticipaţie proletară pîntecele generos. Acum o jumătate de an, în Japonia, constataserăm că nu ne mai curge apa la robinet (fapt absolut fără precedent aici). Am telefonat fără întîrziere la Regia de Apă, care a trimis o echipă în mai puţin de un sfert de oră. Nu era nimic serios; din greşeală, unul dintre noi rotise o rozetă care închidea şi deschidea accesul apei la conductele din casă. Muncitorii şi-au cerut scuze pentru deranj, ne-au mulţumit pentru vigilenţă şi au dat să plece. Cînd i-am întrebat, intrigaţi, cît ne costă, au dat miraţi din cap, spunînd că nu au făcut aproape nimic şi că, oricum, este obligaţia lor să remedieze gratis orice defecţiune din gospodărie. Am primit chiar şi cartea de vizită a firmei, pentru orice eventualitate. Aveam impresia că sînt proiectat într-un film neverosimil, o utopie a serviciilor domestice, un Empireu al eficienţei muncitoreşti. Acestea fiind spuse, îmi rămîne, în final, sarcina ingrată de a executa o mică evaluare a situaţiei autohtone. Deşi formal integrată în structurile europene, România se află, după toate aparenţele, în continuare sub zodia păcătoasă a colonialismului cultural, reflex al unui imperialism de tip oriental: vremurile de ocupaţie fanariotă au lăsat urme adînci în mentalitatea balcanicilor. Pentru a-şi găsi locul, pe care cu toţii sperăm că-l merită, între naţiunile civilizate ale lumii, ţara noastră, superficial latinizată, dar profund otomanizată, va trebui să renunţe la una dintre cele mai degradante practici inventate vreodată. Desigur, primii şi cei mai importanţi paşi în direcţia însănătoşirii morale presupun identificarea şi inventarierea atentă a simptomelor. Dar, pentru ca perspectiva însăşi a bolii să fie complet îndepărtată, este nevoie de un soi de vaccin etic. Aşadar, cum ar trebui să procedăm? Simplu: să ne educăm copiii să nu mai dea plocon niciodată. Preferabil, să uite chiar cuvîntul cu pricina. Îmi veţi spune că e greu, dacă nu imposibil. De acord. Însă măcar în încercarea donquijotescă de a eradica şpaga nu trebuie să mituim pe nimeni.

Mai multe