Miracole pe strada H (I)

23 ianuarie 2013   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

- un oraş american caută o nouă reţetă împotriva violenţei stradale -

Gabriel întîrziase la biserică şi ştia că maică-sa îl aşteaptă, aşa că urca grăbit pe Bulevardul Humboldt şi n-a văzut maşina care încetinise în dreptul lui. Era 7 şi 10 seara, iar repetiţiile pentru cor probabil că începuseră deja. Băiatul a ajuns la intersecţia cu strada Homestead şi se pregătea să traverseze. Glonţul i-a trecut prin stomac, i-a perforat intestinele şi s-a oprit într-un muşchi al spatelui. Peste o oră şi cinci minute, pe harta online (www.universalhub.com/crime/roxbury.html) care consemnează violenţele din Boston apărea o nouă piuneză albastră: un băiat de 13 ani a fost împuşcat în cartierul Roxbury, la cîteva sute de metri de biserica adventistă de Ziua a Şaptea – Berea. „L-au luat pe puştiul acela drept altcineva“ – susţine inspectorul adjunct Randall Halstead de la Boston Police Department, cel care are în supraveghere cartierele Roxbury, Dorchester şi Mattapan. La 8 şi 26 de minute, postarea despre Gabriel Clarke avea un prim comentariu: „Să ne luăm înapoi cartierul!“

E al şaselea incident care implică focuri de armă, de la începutul anului încoace – arată numărătoarea poliţiei din Boston. Anul trecut au fost 247 astfel de incidente, dintre care 40 au lăsat în urmă cadavre (http://www.bpdnews.com/word press/wp-content/uploads/Shootings-12-31-12.pdf). Autorităţile americane au de-a face cu cifre copleşitoare – 89 de arme de foc la suta de locuitori, 1,4 milioane de tineri care activează în 33.000 de bande (http://www.fbi.gov/stats-services/publications/2011-national-gang-threat-assessment), ce sînt responsabile de pînă la 90% din totalul violenţelor. Chiar dacă vine pe fondul emoţional al atacului de la Newtown (Connecticut), propunerea lui Barack Obama cu privire la limitarea accesului la arme de foc are parte de o opoziţie solidă.

În anii ’90, capitala statului Massachusetts venea cu un model de rezolvare a violenţei stradale, branduit curînd ca „Miracolul din Boston“. Totul a pornit, ca în mai toate marile oraşe ale Americii, de la explozia traficului de droguri. Oraşul ajunsese la 152 de crime în 1990. Doi ani mai tîrziu, la o înmormîntare, membrii unei bande au năvălit în biserică şi s-au apucat să-şi treacă rivalii prin cuţite. În încercarea de a-i opri, preotul s-a aruncat peste una dintre victime iar sute de oameni s-au călcat în picioare, spre ieşire. Ca răspuns, clerul din zonă a format Coaliţia celor Zece Puncte (http://www.bostontenpoint.org/), care-şi propunea, între altele, să „adopte“ găştile şi să trimită mediatori şi mentori în tribunale, şcoli şi penitenciare pentru minori. Un grup de cercetători de la Universitatea Harvard a elaborat apoi o întreagă strategie, care implica – pe lîngă preoţi, poliţişti, asistenţi sociali – doze considerabile de răbdare şi bunăvoinţă. În loc să-i vîneze pe membrii găştilor, poliţiştii au început să poarte discuţii cu ei. Pe cei cu probleme îi îndrumau către agenţii de recrutare, pentru variante de job. În aceeaşi perioadă, New York-ul experimenta şi el metode de reducere a criminalităţii, criticate în dese rînduri pentru duritate.

În Boston, numărul crimelor a scăzut cu 80% pînă în 1999. După un deceniu, nişte rotiţe din acest sistem nu s-au mai învîrtit, iar criminalitatea a avut un nou boom. Agasat poate de succesul de public al „Miracolului din Boston“, primarul newyorkez Rudolph Giuliani făcea, în decembrie 2001, următoarea comparaţie: „Potrivit ultimelor statistici ale FBI, numărul crimelor din Boston a crescut cu 67%. În aceeaşi perioadă, în New York au fost cu 12% mai puţine. Nu ştiu, voi ce metodă aţi adopta?“ Ciuruit de piuneze albastre, Bostonul vrea azi să săvîrşească un miracol nou-nouţ, de necontestat. Dar îi trebuie o tactică.

„Mulţumesc, Doamne, ne întoarcem la datorie!“

Zonele bune ale Bostonului au ziduri din cărămidă roşie, frumos aliniate. În această parte de oraş, cele mai multe exterioare sînt din scînduri înguste şi înclinate, ca nişte storuri. Din vitrina unui atelier de înrămat fotografii zîmbesc familii tinere de negri şi hispanici. Afro-americanii reprezintă peste 62% din populaţia cartierului Roxbury, urmaţi de hispanici – 24%.

Naţionalitatea şi rasa contează încă foarte mult pe aici. Nu există solidaritate – spune Jacob, un costarican de 20 de ani, din pragul unei biserici în care se strîng ajutoare pentru săracii Americii Centrale. Acum vreo două luni, nişte indivizi au pătruns în lăcaşul improvizat şi au furat seiful.

Biserici sînt peste tot: unele-s mici cît nişte garaje, le recunoşti doar după firma vopsită aşezată deasupra. Sînt vreo nouă lăcaşuri doar pe Bulevardul Humboldt. „Violenţa poate fi vindecată doar prin rugăciune. Biserica poate coborî în stradă, poate să facă mai mult pentru a-i educa pe aceşti copii“ – crede Lillian, o negresă care locuieşte de 45 de ani în zona. Duminica dimineaţa, cînd se face ora pentru slujbă, Lillian şi alte femei în rochii demodate umplu Bulevardul Humboldt şi se strecoară pe după uşi, să-L cînte pe Domnul. Pe lîngă ele se retrage un alai de maşini negre, uriaşe. Merg încet, ca-ntr-un sfîrşit de patrulare.

La două zile după ce Gabriel a fost împuşcat, Roxbury refuză să intre din nou în adormire. La slujbă, reverendul Miniard Culpepper, pastorul bisericii baptiste din josul Bulevardului Homestead, strigă de la altar: „Trebuie să ne luăm străzile înapoi! Trebuie să le smulgem Diavolului, una cîte una! (...) Atunci cînd credeam că am obţinut victoria în faţa Diavolului, el şi-a ridicat capul pentru a ne aminti că lucrarea păcii trebuie să fie continuă, că nu ne putem opri nici măcar un minut. Biblia ne spune să veghem şi să ne rugăm. Aşa că zic: Mulţumesc, Doamne, ne întoarcem la datorie!“ Culpepper, unul dintre cei mai activi lideri din Roxbury, crede că e nevoie ca Binele să fie agresiv, pe alocuri. „Cînd lumea e implicată în efortul de a stopa violenţa şi par să capete controlul, oamenii devin comozi şi mulţumiţi. Iar cei mici cresc şi le iau locul celor mai mari. Trebuie continuitate şi agresivitate în lupta asta.“

Cînd vorbeşte despre schimbul de generaţii de pe străzi, reverendul se gîndeşte la Jahmol Norfleet. În 1999, „Miracolul din Boston“ atingea apogeul, iar Jahmol împlinea 14 ani. În timp ce comunitatea din Roxbury era prinsă în întîlniri terapeutice cu cei mari, în generaţia lui Jahmol se închegau alte găşti. Băiatul începuse să umble tot mai des cu cei din gaşca H-Block, botezată astfel după străzile din zonă: Homestead, Harold, Harrishof, Holworthy. Reverendul Culpepper, care-i fusese un soi de mentor, a pierdut încet-încet legătura cu el. Jahmol urca în ierarhie şi, ca orice lider, avea mereu cu el un pistol. A fost arestat în februarie 2005, cînd arma i-a căzut din haină, pe holul liceului. Nu se ştie exact ce a contat cel mai mult pentru Jahmol: anul petrecut în puşcărie sau moartea celui mai bun prieten, în aprilie 2005. Culpepper scotoceşte prin birou, după o poză cu un tînăr de culoare, ce priveşte în sus şi rîde cu poftă. „Cînd a ieşit din închisoare, a început să vină la biserică. A vrut să fie rebotezat, apoi a vrut să facă pace. Şi a început să se ocupe de un armistiţiu cu celelalte găşti.“ Nu mai voia să care mereu după el un pistol.

Marii duşmani ai celor din H-Block erau Heath Street. În iulie 2006, după cel mai sîngeros an de la stingerea „Miracolului din Boston“, nişte băieţi care se urau de moarte se aşezau la aceeaşi masă, fără arme la îndemînă. Lîngă ei – preoţi şi asistenţi sociali. În 45 de minute, pacea era gata. Putea fi considerat şi „miracolul lui Jahmol“, el unul credea. În seara zilei de 28 noiembrie 2006, cînd a fost ucis, n-avea la el nici o armă.

Ca Bostonul să se scuture din nou de violenţă, va fi nevoie de eforturi înzecite. În ultimii ani, bandele americane s-au sofisticat – arată un raport din 2011 al The National Gang Intelligence Center. Cei de azi nu-şi mai arată apartenenţa prin tatuaje sau culori. Se organizează mai rar la colţ de stradă şi mult mai frecvent în faţa monitorului. Învaţă să pătrundă în sisteme informatice, pentru a monitoriza activitatea poliţiei. „Noi sîntem acolo tot timpul, dar trebuie să fim conştienţi că ei ştiu asta, ne urmăresc la fel de atent pe cît îi urmărim noi“ – explică inspectorul adjunct Randall Halstead. S-a trecut la următorul nivel, cam despre asta e vorba.

A doua zi

E noapte în Roxbury, iar pereţii bisericii Berea sînt luminaţi de girofarurile poliţiei. Reverendul Nigel David ţine o slujbă pentru Gabriel şi pentru mama lui, aflată undeva în faţă. Băiatul are dureri mari, dar va ieşi curînd din spital, iar credincioşii iau asta drept un nou miracol. Politicieni şi şefi ai poliţiei au venit să se roage şi să vorbească. În ziua următoare, guvernatorul de Massachusetts, Deval Patrick, face un anunţ: „Chiar în această dimineaţă am luat măsuri de siguranţă privitoare la armele de foc, pentru a opri tragedii precum cele din Newtown sau recentul incident căruia i-a căzut victimă un băiat de 13 ani din Roxbury, care mergea la repetiţiile corului bisericii.“ În aceeaşi zi, 27 de membri ai găştilor din zonă sînt arestaţi. Noul miracol din Boston e ceva mai pragmatic.

Vlad Odobescu este jurnalist şi se află la Boston în cadrul programului Reporters-in-residence, găzduit de New England Center for Investigative Reporting (NECIR).

Foto: V. Odobescu

Mai multe