Milana, o poveste adevărată din Cecenia

26 septembrie 2012   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Cînd Milana era întrebată „Cu ce vă ocupaţi?“, răspundea, cu autoironie, „Sînt femeie de afaceri“. Proiectul său fusese o fermă de pui – în scurtul timp dintre războaie, femeia a închiriat o clădire mică care fusese bombardată, lîngă care a construit un fîneţ şi o magazie. În timpul zilei muncea pentru a avea grijă de pui, iar în timpul nopţii construia singură, fără nici un ajutor, instalaţiile sanitare: bugetul de care dispunea nu prevedea nici o sumă pentru astfel de cheltuieli, aşa încît era nevoită să se descurce pe cont propriu. „Arăta exact ca o fermă obişnuită“, povesteşte Milana. „Deasupra fiecărui coteţ pusesem cîte o lampă pentru ca puii să primească căldura de care aveau nevoie.“

Pentru a putea cumpăra grăunţele cu care îşi hrănea păsările, Milana şi-a vîndut maşina. Cu banii primiţi şi-a cumpărat cele necesare pentru păsări, dar, la scurt timp, în toamna anului 1999, a izbucnit cel de-al doilea război cecen. Satul în care Milana îşi construise ferma a fost bombardat, motiv pentru care s-a refugiat în Ingusetia împreună cu puii săi, asemeni altor mii de oameni care fugeau din calea bombardamentelor cu tot cu animalele lor, cu aparate casnice şi cu pui, chiar dacă nu la fel de mulţi ca ai Milanei.

Preşedintele Ingusetiei a ţinut un discurs la televizor, în care îi îndemna pe cetăţenii republicii să nu cumpere de la refugiaţi toate nimicurile salvate din bombardamente, chiar dacă preţul cerut era unul foarte mic. Aşa că nimeni nu a mai vrut să cumpere puii Milanei, dar femeia nu a lăsat toate aceste greutăţi s-o descurajeze – cum altfel s-ar mai fi putut numi femeie de afaceri? După ce a reuşit să vîndă şi ultimul pui la un preţ de nimic, Milana a început să lucreze la următorul proiect. În acel moment, în Ingusetia erau aproximativ 200.000 de refugiaţi care primeau ajutoare de la poliţie: carne la conservă, care expira în 80 de zile, paste şi pachete de făină care zăceau de ani de zile în depozitele de provizii şi care erau pline de viermi.

Nici măcar copiii ceceni, care nu aveau ce mînca, nu se puteau atinge de ele de frica viermilor, aşa că Milana a început să cumpere de la refugiaţi, la un preţ foarte mic, toate aceste alimentele necomestibile. Le-a dus apoi la Mozdok, unde le-a revîndut locuitorilor din Osetia, pentru hrana animalelor.

Lucrurile nu mergeau, deci, aşa rău pentru Milana, care a reuşit să-şi cumpere chiar şi un BMW la mîna a doua. După nici o lună însă, maşina i-a fost furata chiar din faţa casei pe care o închiriase în Ingusetia. În noaptea furtului, Milana urmărea finala FIFA World Cup cu gîndul la Oliver Kahn pentru că, spunea ea, „fotbaliştii şi maşinile nemţeşti sînt cele mai bune din lume“, chiar dacă, după cum s-a dovedit, nu a avut prea mult noroc cu nici una dintre ele. Exaltată de finală, Milana a ieşit pe uşa casei şi a descoperit că BMW-ul dispăruse. După două săptămîni de investigaţii pe cont propriu, Milana a descoperit cine era hoţul maşinii. „Nu că n-aş fi ştiut tot timpul cine a făcut asta“, a spus Milana. „Cît despre hoţi – nu că n-ar fi ştiut vreodată că ştiu!“ Dacă cineva o întreba de ce nu a mers la poliţie, Milana răspundea cu un zîmbet trist „pentru că maşina mi-a fost furată de poliţie!“.

Între timp, autorităţile ruseşti au anunţat că viaţa revenise la normal în zona de război, aşa că nu mai era nevoie ca oamenii să mai rămînă în taberele de refugiaţi. Unii dintre cei care veniseră din Cecenia au plecat de bunăvoie, alţii au fost deportaţi din micile oraşe de corturi.

Milana a plecat de bunăvoie: „Nu mai suportam să-i văd în fiecare zi pe cei care-mi furaseră maşina. Muncisem din greu pentru acel BMW, iar ei cred că pot veni pur şi simplu să mi-l ia doar pentru că sînt refugiată şi nu am drepturi. Doar pentru că sînt femeie!“.

După reîntoarcerea în Cecenia, Milana a început să lucreze la cel de-al treilea proiect antreprenorial. În vreme de război, nu numai oamenii au de suferit, ci şi bunurile lor – pentru Milana a fost de ajuns să facă o plimbare scurtă prin Groznîi pentru a înţelege de ce anume era cel mai mult nevoie într-un oraş care îşi revenea după ani buni de război. A împrumutat apoi bani de la nişte cunoştinţe şi a plecat într-o călătorie în Emiratele Arabe, de unde a adus televizoare, frigidere şi aparate de radio – produsele de care era cel mai mult nevoie. Televizoare mici, alb-negru, care mergeau cu baterii, dar şi aparate casnice uriaşe, pentru care Milana a găsit cumpărători fără eforturi prea mari, astfel că, în scurt timp, afacerea cu aparate casnice aduse din Emirate s-a dovedit cel mai mare success antreprenorial al Milanei. După doi ani, cîştigase îndeajuns de mulţi bani pentru a-şi cumpăra un apartament mic şi o maşină second-hand, dar mai ales pentru a investi în cel de-al patrulea şi ultimul său proiect.

Proprietăţile din capitala cecenă erau foarte ieftine, dar nici aşa locuitorii nu părea interesaţi de vreo achiziţie imobiliară. Milana însă a cumpărat parterul unui supermarket din centru, distrus în război, cîndva cel mai mare centru comercial din Caucazul de Nord, pentru că avea convingerea că, odată oraşul refăcut, fiecare metru de teren din jurul acestui supermarket o să valoreze o avere. Şi a avut dreptate, dar, după reconstrucţia oraşului şi după ce proprietăţile au început să fie redistribuite, parterul supermarketului în care Milana investise toţi banii cîştigaţi din afacerea cu aparate casnice i-a fost luat.

În prezent, Milana este contabilă în serviciul administrativ cecen. Recunoaşte că regretă afacerea cu televizoare, dar spune că nu s-ar mai întoarce deocamdată la proiecte antreprenoriale. „O să mai aştept o vreme. La un moment dat, o să-mi mai vină mie vreo idee de afacere. Dar nu aici, nu în Cecenia...“  

Text preluat din Osservatorio Balcani e Caucaso.

Majnat Kurbanova a fost corespondent pentru Novaja Gazeta de la începutul celui de-al doilea război cecen pînă în 2004. În reportajele sale, publicate şi în ziare europene, a povestit vieţile tuturor celor care au continuat să locuiască în capitala cecenă chiar şi în timpul bombardamentelor. Din 2004, cînd a fost trimisă în exil, locuieşte şi lucrează în Germania.

traducere de Ruxandra TUDOR 

Mai multe