Mexicul meu cît o boabă de năut

Am plecat spre Festivalul de Film de la Morelia cu un ghid răsfoit în grabă şi avînd în minte poveştile lui Mihai Chirilov, care fusese de mai multe ori acolo. Mai trecusem Oceanul, dar de data asta pămîntul s-a învîrtit, la propriu, mult mai mult pentru mine.

După douăzeci de ore în care timpul petrecut în avioane şi aeroporturi se suspendă şi doar amorţelile spatelui şi ale picioarelor le mai simţi cu adevărat, am aterizat în Ciudad de Mexico. Văzut de sus, acest oraş mamut, în care trăiesc 20 de milioane de suflete, îţi ia ochii şi îţi taie răsuflarea. Nu există margini pe care ochiul să le poată percepe.

Odată debarcat, controlul e strict. Doamna milităroasă de la ghişeu ne întreabă de mai multe ori unde mergem, cît stăm, unde ne cazăm etc. Pînă la urmă ne lasă în pace, nu înainte de a ne spune să avem grijă ca de ochii din cap de formularul pe care ni l-a înmînat. O maşină ne ia de la aeroport şi ne duce direct la hotelul futurist unde urma să stăm o singură noapte. „Urcaţi, vă rog, la etajul 24“, ne îndrumă recepţionera. Şi a părut că liftul ne-a teleportat acolo în mai puţin de două secunde. Odată ce-am deschis uşa, priveliştea halucinantă a unui lego orbitor pe care un copil din altă galaxie îl construise a năvălit în cameră prin pereţii din sticlă. M-am trezit noaptea de cîteva ori doar ca să mă asigur că imaginea cu care adormisem în minte era la locul ei.

Morelia

Primul lucru pe care îl vezi pe şoselele mexicane sînt maşinile mari, americane, şi o aglomeraţie de dughene, cu firme pictate în fel şi chip şi băieţi cu steaguri roşii în mîini care îţi fac semne disperate să opreşti şi să mănînci acolo. Poţi s-o faci doar pe propria-ţi răspundere.

În goana maşinii văd o combinaţie de măreţie, căci în zare se zăreşte lanţul de munţi vulcanici Sierra Nevada, şi de sărăcie veselă, hedonistă. Cactuşi imenşi se iţesc pe marginea drumului, iar feţele celor care călătoresc în spatele camionetelor par senine în bătăia vîntului. Pe marginea drumului apare la fiecare pas cîte un vînzător ambulant de coşuri împletite sau de mîncare. Habar n-am ce se ascunde în tulumbele de aluminiu cu capac pe care băiatul negricios le împinge spre autobuzul rablagit care s-a oprit pentru o pauză.

Morelia se află la o distanţă de 300 de km de capitală. Străzile înguste şi aglomerate, flancate de celebrele ziduri din piatră rozalie, au ceva prietenos şi tihnit. Nu e un oraş turistic, deci nimeni nu vrea să demonstreze nimic. Viaţa curge năuc, lumea mişună pe trotuare sau în sutele de broscuţe Volkswagen rămase parcă din scenografia unui film de epocă. Sînt multe şi colorate, înţeleg că s-au fabricat într-o vreme în Mexic, aşa că există o legătură de suflet între oamenii de aici şi modelul aceasta. Cine n-are maşină proprie, merge cu „colectivo“, microbuzele maxi taxi, care fac legătura între cartierele oraşului.

Clădirea Hotelului De la Soledad are 400 de ani şi aerul unei mînăstiri de maici. Aflu că a fost, de fapt, han. Grădina interioară, cu palmieri şi nenumărate flori, rămîne locul cel mai frumos în care mi-am băut vreodată cafeaua. Dacă ar fi să trăiesc două vieţi, aş vrea să mă reîntorc acolo.

Din primul moment, ceva m-a făcut să mă gîndesc la atmosfera din Casablanca. În dimineaţa în care s-a auzit în surdină şi muzica melancolică din film, m-am simţit şi mai dezorientată. Mă uitam la chelnerul meu preferat, cel mai în vîrstă dintre ei, şi la faţa lui creolă, cu trăsături puternice, dar cu mişcări domoale şi elegante, şi nu reuşeam să mă decid: mai vreau un suc de mango sau unul de papaya? Cum să fac o alegere atît de concretă cînd nu mai ştiam unde se termină realitatea şi unde începe ficţiunea? La mesele vecine apar tot felul de feţe noi, toţi sînt invitaţi la acelaşi Festival de Film de la Morelia, care anul acesta a ajuns la ediţia cu numărul 10.

Atmosfera de tîrg, de bîlci, de fiesta am simţit-o mai peste tot. E incredibil cum toată lumea ronţăie ceva pe stradă sau vinde ceva de mîncare. Pieţele sînt aglomerate. Timp de o săptămînă, elevii şi studenţii au protestat în centrul Moreliei. S-a oprit circulaţia, s-a cîntat şi s-a dansat în mijlocul străzii. S-au făcut scenete despre mai vechile manifestaţii violente. Poliţiştii zîmbeau de pe margine, dar după felul în care umblă cu mitralierele la vedere în maşini deschise, e clar că nu e o idee bună să ai de-a face cu ei.

În Mexic am văzut mulţi copii mici, şi doar vreo două cărucioare. Pot să bag mîna în foc că era vorba despre străini, cărora obiceiul locului de a-i purta pe cei mici în braţe, acoperiţi cu cîte o pătură groasă, făcută dintr-un fel de molton, nu li s-a părut o soluţie confortabilă.

Personaje

Prima persoană pe care o întîlnim e Lucila Moctezuma, un spiriduş mexican care trăieşte la New York şi care ne-a avut pe inventar pe toată durata festivalului. Din prima seară mergem la o cină la Restaurantul Casino din centrul oraşului, iar gazdele noastre ne învaţă cum se bea o tequila bandera, cu sangrita şi limon, colorată aşadar în culorile drapelui mexican: roşu, alb şi verde. Limbile ni se dezleagă, ne împrietenim, vorbim despre filme, Mexic, TIFF, Dracula şi România. Mîncăm la recomandarea lui Pepe (José Quintanilla, de la Festivalul Guadalajara), care e de-o bonomie debordantă, sopa Tarasca şi salată cu flori de cactus caramelizate. Ni se face o poftă nebună numai cînd îl auzim citind şi explicînd felurile necunoscute de mîncare. Începem să simţim cu propriile papile gustul dulce-sărat-picant al Mexicului. Aromele sînt tari, mîncărurile pişcă şi trebuie topite cu mescal, margarita sau cu bere Victoria, adusă în sticle mici, dar, obligatoriu, de fiecare dată în pereche.

Pe Daniela Michel, directoarea festivalului, am cunoscut-o la Cluj şi o reîntîlnim în a doua seară la o cină festivă. E o figură luminoasă, are un aer nobiliar, discret, şi îi strălucesc ochii de fiecare dată cînd îşi prezintă invitaţii.

Lumea festivalurilor de film e făcută din petice de locuri îndepărtate, din pasiuni cinematografice, din cuvinte spuse în multe limbi, din mii de zîmbete, cărţi de vizită şi un flux mare de informaţii.

Cu Lucila şi membrii juriului secţiunii de documentare a Festivalului – ucrainianca Naomi Uman, americanul David Wilson şi barcelonez-ul Josetxo Cerdan Los Arcos – am fost într-o excursie de-o zi la Patzcuaro, un orăşel din apropierea Moreliei. Un tîrg colorat şi zumzăitor, care are un vechi teatru cu o sală mare, decorată spectaculos, care funcţionează acum ca cinematograf, după ce a fost renovată prin implicarea celor de Festivalul de film. Popasul la rancho La mesa, cu priveliştea lui spre lacul în jurul căruia e construit oraşul şi cu cele două insule de pe apă, are un aer perfect de carte poştală. Tacos-ul de aici, cu carnea lui uscată şi mai subţire decît o coală de hîrtie, ne-a făcut să golim în timp record platourile generoase.

Filme şi regizori

La Festivalul de la Morelia filmele şi regizorii lor sînt marile vedete. Sălile sînt pline, se stă la cozi şi spectatorii îşi aplaudă compatrioţii. De altfel, oricîte filme străine ar fi în program, competiţiile sînt exclusiv mexicane. E o formă de a promova cinema-ul autohton, de a da o şansă regizorilor tineri de a-şi arăta filmele la ei acasă. De exemplu, venirea lui Carlos Reygadas şi proiecţia cu cîştigătorul de la Cannes de anul acesta pentru regie, Post Tenebras Lux, s-a lăsat cu covor roşu, aplauze lungi şi ovaţii.

Dintre titlurile mexicane aş aminti Restos, un film despre iubiri imposibile, şi cîştigătorul trofeului, No quiero dormir sola, al regizoarei Natalia Beristáin Egurolla, o poveste despre felul în care viaţa unei tinere femei se schimbă în momentul în care trebuie să aibă grijă de bunica ei cu care nu avusese nici un fel de relaţie afectivă înainte.

Filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, a fost de asemenea invitat în festival, iar cele două actriţe principale, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, au avut întîlniri şi discuţii cu publicul. Simpaticul György Pálfi a venit cu Final Cut – Ladies and Gentlemen, un film de motaj, care rescrie istoria cinema-ului. După iconic-ul Taxidermia, care a făcut furori acum cîţiva ani la TIFF, în acest film regizorul devine un fel de VG, care mixează imagini, gesturi, clişee din filme celebre, pentru ca totul să devină în final o infinită şi personală declaraţie de amor făcută artei filmului.

La capitolul documentare, Searching for Sugar Man, filmul de debut al suedezului Malik Bendjelloul, a fost pentru mine revelaţia acestei ediţii. E genul de poveste extrem de bine dozată, cu tensiune de roman poliţist şi în care simţi pasiunea adevărată pentru subiect şi personaj. Regizorul merge pînă în pînzele albe pentru a face lumină într-un caz incredibil al unui cîntăreţ din America de Sud, Rodriguez, care a scos un singur album şi apoi a dispărut fără urmă. Nu vă spun mai multe, sper să-l puteţi vedea la TIFF anul viitor.

Foto: M. Grecea