Meşterul român şi instalatorul polonez

2 aprilie 2010   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

A dori să repari laiţele şi lădoiul de la ţară, piese care şi-au aniversat de mult, individual sau laolaltă, unul sau chiar două centenare, e o pretenţie care frizează ridicolul, acum cînd satul trece printr-una din formele cele mai dramatice din existenţa sa postcomunistă (plecarea masivă în străinătate după ’89, ca mînă de lucru ieftină, dar cît de preţăluită faţă de ce lăsau în urmă, şi-a avut şi reversul, cu urmări greu de evaluat pe termen lung, dar cu siguranţă în planul degradării gustului prin împrumutul brutal al formelor străinătăţii, căci şocul cultural atinsese grad seismic maxim...). Acum, cînd satul e scormonit în grabă (fondurile, europene sau nu, îşi au propria dinamică), pentru a se trage conducte peste conducte (dacă numărul de ţoli calculaţi iniţial se dovedesc insuficienţi, nu-i motiv de panică, se dezhumează ţevile abia îngropate şi se măreşte şanţul în conformitate cu ultima măsurătoare, căci proiectul de apă şi canalizare odată aprobat trebuie finalizat în timp record), acum, cînd în procesul postmodernist de modernizare se trece automat de la privată şi crepul cu apă, la bide (cu sau fără accent), devenit simbolul cel mai „palpabil“ al formelor fără fond, concurat la limită de termopanul care îşi rînjeşte cinic victoria dintr-un calcan masiv din piatră de rîu, în aceste momente de devălmăşie şi răzvrătire parcă a istoriei, eşti privit cel puţin cu suspiciune dacă întrebi de vreun meşter care să fie măcar dispus să te asculte, necum să-ţi şi rostuiască necazul. Şi totuşi...

Brăţara de aur

Nea Matei evaluează hiba din privire şi îi desenează conturul în palma brăzdată de ani, de talent şi de muncă. Fie că e vorba de o piesă cu un contur precis care trebuie înlocuită, fie de un fragment lipsă din ţesutul de lemn masiv, cu un desen estompat de vreme, procedează la fel. Îşi croieşte în minte forma „piesei“ pe care trebuie să o confecţioneze şi, la termenul fixat (de obicei a doua zi, ora e ceasornic), vine şi o montează automat în locul hărtănit de juliturile timpului. Piesa „unicat“ se strecoară firesc în locul văduvit de vremi, fără şovăială, de parcă îşi vede împlinit un vis nepovestit de veacuri. Simbioza e perfectă. Şi obiectul-mamă, şi puiul tocmai transplantat, prin intarsie, sau montat în corpul masiv de lemn din vechi esenţe tari îşi reîncep lin noul ciclu de viaţă. Se pare că soarta le-a surîs.

Matei Ciurilă, în vîrstă de 74 de ani, locuieşte în satul Grid (judeţul Braşov) şi a absolvit şcoala în 1952, iar în ’54 s-a angajat la „Măgura“ în Codlea, unde a lucrat pînă la pensionare. Paralel cu serviciul curent, s-a perfecţionat în meserie în atelierul particular al unui sas, care îşi ascunsese cîteva unelte după naţionalizare. „Atelierul era de fapt la el acasă, unde păstra şi acele unelte de strictă necesitate pentru meseria mea. Lucram pe rînd, fiecare cu unealta care-i făcea trebuinţă. Aşa m-am perfecţionat ani în şir. Aşa am onorat comenzi particulare de tot felul. Plăteam chirie pe unelte şi timpul din atelier. Am lucrat mobilă, dar şi uşi, ferestre, obloane, loduri (sculptate manual, şipcuţă cu şipcuţă), de toate. Nu m-am dat înapoi de la nimic. Mie mi-o plăcut foarte mult meseria asta, de aceea am vrut să mă specializez în tot felul de modele. Uneltele mi le-am făcut eu toate.“

Portret-robot

Am încercat să reconstituim, pe baza documentelor păstrate în arhivele gridanilor, ciclul complet de şcolarizare obligatoriu pentru obţinerea unei diplome de meşteşugar, în varii domenii, aşa cum era prevăzut în învăţămîntul profesional interbelic. Un exemplu ales la întîmplare (pe atunci acest tip de şcolarizare era un fenomen frecvent în rîndul familiilor de ţărani): după absolvirea ciclului elementar în Grid, „îşi lasă opincile la marginea satului“ (după propria-i mărturisire) şi urmează Şcoala de elevi-meseriaşi („trecînd examenul de practică şi de studii teoretice“, absolvire 1929), în meseria lăcătuşerie, apoi Şcoala Superioară de Arte şi Meserii „Regele Carol II“, Braşov, care făcea parte din Ministerul Instrucţiunii, al Cultelor şi Artelor („cursurile complecte de opt ani şi ciclul de doi ani pentru specializare“, secţia mecanică-lăcătuşerie). În Diploma de absolvire (Braşov, 20 noiembrie 1933) se face menţiunea: „în ce priveşte încadrarea în funcţiuni technice de specialitate, studiile sunt superioare Bacalaureatului“.

Ce perspective de angajare avea un absolvent al acestui tip de învăţămînt? Un posibil CV reconstituit sună astfel: Şcoala pregătitoare de Ofiţeri Mecanici Aeronautici; Francisc Rossa, Atelier Mecanic, Construcţiuni în fier-Sudură Autogenă (1930-1932); Industria aeronautică română, Braşov (1933-1934, desenator); Societatea româno-germană pentru industria şi comerţul fierului (1942); Tractorul, Braşov (1939-1941, ajustor); întreprinderile N. Malaxa (1945-1947, constructor tehnic; în contract se stipulează expres: „pentru a compensa efortul suplimentar ce vi se cere, s-a obţinut o primă specială proporţională cu randamentul lucrului efectuat.“); Administraţia comercială a stabilimentelor industriale ale Aeronauticii Militare (desenator, 1947); Filatura Românească de Bumbac (subinginer, diplomă echivalată; 1948); Institutul de proiectări metalurgice, Bucureşti (inginer, diplomă echivalată; din 1949).

La asemenea performanţe ajunsese învăţămîntul profesional în ajunul „marii cotituri“; şi asta la nivel mediu, al marilor anonimi, căci între absolvenţii celebri ai cursurilor Şcolii de Arte şi Meserii figurează nume ilustre precum sculptorul Dumitru Paciurea, pentru a da numai un exemplu.

Înainte, marş!...

Prin aplicarea planului stalinist pentru Europa de Est, prin naţionalizare (11 iunie 1948), întreprinderile mici şi mijlocii sînt dinamitate, economia planificată se întinde ca o pecingine, devorînd brutal mecanismele economiei de piaţă. Întreaga structură socială e subminată. Evident, şi învăţămîntul românesc, recunoscut pe plan mondial, nu putea scăpa de urgia tăvălugului roşu. Lozinca leninistă „Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!“ trimitea, în subsidiar, la doctrina comunistă care trebuia inoculată omului „de tip nou“, varianta autohtonă a lui „homo sovieticus“, pus la dospit în incubatorul roşu. Noile promoţii trebuiau aliniate la start, pentru întrecerea socialistă. Banda se derula în ritmul comandat de Moscova, prin marii corifei de import, deveniţi peste noapte „modele“ impuse. Numele mari care făcuseră gloria învăţămîntului universitar de dinainte de război trebuiau rase din orice ierarhie valorică (multe se aflau de-acum după gratii, fiind catalogate drept „duşmani ai poporului“). Scala se prăbuşise. Începea energic şi susţinut procesul de stalinizare a ţării, prin sovietizare şi sovromizare, prin anularea completă a tradiţiei, a continuităţii. Totul trebuia desfiinţat, falsificat, negat. Elita trebuia decapitată. Şi sistemul de învăţămînt profesional, atît de bine pus la punct prin legislaţia din timpul lui Spiru Haret, a căzut pradă dezastrului. În diplomele de excelenţă ale absolvenţilor, fotografia titularului este înlocuită cu profilul, intens drapat în faldurile flamurii roşii, al lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, şi de aici cale liberă în parafarea şi legiferarea falsului. Vechiul credo „Nihil sine Deo“ este anulat de lozinca „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“, urmată de îndemnul mobilizator: „Sub steagul lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, sub conducerea Partidului Muncitoresc Român, înainte pentru construirea socialismului în patria noastră – Diplomă de onoare pentru rezultate deosebite obţinute în întrecerea socialistă“ (1954).

Actele emise în această perioadă păstrează în antet ambele titulaturi (în română şi rusă) ale întreprinderii transformate, peste noapte, în „sovrom“: „Tractorul“ Braşov a devenit „Sovromtractor“, sau, dovada sinistră a marelui jaf instituţionalizat, cazul Uzinelor Malaxa: peste antetul caligrafiat cu literă subţire „N. Malaxa“, este suprapusă, cu bold gros de tipar, noua denumire, „23 August“. Începea epoca industrializării forţate prin strămutarea masivă a populaţiei de la sat la oraş (proprietatea fusese desfiinţată, pămîntul – luat cu hapca, existenţa biologică – primejduită), a fabricării muncitorilor pe bandă rulantă, prin specializare la locul de producţie, după un curs de calificare de 3-6 luni. Criteriul de promovare era competitivitatea de partid şi de stat. În acest ritm dement al distrugerii şi anihilării oricărei forme a tradiţiei, s-a pierdut nu numai instinctul şi îndemînarea, dar şi... dragostea pentru lucrul bine făcut şi, implicit, respectul de sine. A început iremediabilul proces al degradării. „Lucrul bine făcut“ e înlocuit cu „lucrul făcut de mîntuială“.

S-a ajuns pînă la ridicola formă a orelor de tîmplărie sau lăcătuşerie incluse în programa şcolară din anii ’60, ’70, ’80 a învăţămîntului teoretic, care includea obligatoriu şi fetele. Ora de practică se desfăşura identic de-a lungul întregului an şcolar; aveai în faţă o menghină în care era înfiptă o bucată diformă de metal masiv (mereu aceeaşi), pe care trebuia să o pileşti. Ca să obţii ce? Nimic. Niciodată n-am reuşit să văd „o piesă“ finalizată şi care într-adevăr să aibă vreun rost pe lume. Importantă era cantitatea de pilitură; ea dădea măsura „sîrguinţei“ elevului. Iar maestrul care „ne preda“ fiind veşnic afumat, „evaluarea“ era direct proporţională cu cinzeaca îngurgitată în zorii noii dimineţi.


Modele cu înlocuitori

Iar interbelicul? Ne întoarcem la Spiru Haret? – mi se va replica. Într-adevăr, o întoarcere în timp ne-ar fi utilă numai în măsura în care am fi interesaţi de evaluarea corectă a „dimensiunii“ statuii de la Universitate, într-un suprem exerciţiu de admiraţie pentru recuperarea modelelor. Pentru că şi povestea instalatorului polonez – în varianta mioritică, fără ghilimele (nu ruşinoasa şi umilitoarea metamorfoză a calului troian, rasa Bolkenstein, care a rupt gura tîrgului european) e tot o plăsmuire a nevoii acute de modele. La toate nivelurile societăţii... de recompunere a elitei.

Aşa se face că, pe cînd meseriaşul român a rămas o legendă, instalatorul polonez, profitînd de oportunităţile pieţei unite (chiar dacă ostile, uneori) a făcut istorie...

Mai multe