Meseria de a-i aburi pe clienţi

4 septembrie 2008   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

( A. M. ) Selma IUSUF Instalatorul Aurel Telefonul sună isteric. E şapte dimineaţa. Răspund încercînd cea mai coerentă dintre vocile în posesie. Başca eforturile de a evita gîjîitul miilor de ţigări fumate cu o seară înainte. E instalatorul Aurel. Îl chemasem cu vreo două zile în urmă pentru că ţeava de scurgere din bucătărie se încăpăţîna să rămînă înfundată în ciuda domnilor Muscolo turnaţi cu generozitate disperată în ea. Se uitase atunci şi-mi servise, cu mîinile în şold, privirea aia de meşter care-ţi dă fiori reci: "Ia spuneţi, doamnă, cine v-a făcut lucrarea asta?". Am tăcut veşted. Eh, pînă şi eu ştiu că atunci cînd auzi întrebarea asta, combinată cu licărul de neîncredere, uşor dezgust şi o imensă milă pentru interlocutor, ştiu - ziceam - că eşti aproape de dezastru. Financiar. Emoţionalul îl mai las la analizat. Am mormăit ceva şi mi-a retezat-o: "Păi, trebuie înlocuită toată. Din josul casei pînă sus". "Aha" - zic. "S-o înlocuim atunci." Aveam în ochi, probabil, privirea hăituită a bolnavului căruia i se anunţă o boală gravă, dar care schiţa, peristaltic, din muşchii feţei, de data asta, o grimasă de speranţă. Totuşi. "Să mă sunaţi dumneavoastră - zice - luni la opt dimineaţa să vedem cum facem cu materialele, cu banii, cu alea." "Bine - am zis eu cu vocea stinsă - vă sun." În mintea mea se derulau cu repeziciune evenimentele care urma să mă scoată din rutină şi din minţi: bocăneli, mizerie, du-te vino pe scări, vecini care întreabă "da’ ce s-a întîmplat", motanul meu cu nume snob care trebuia ascuns să nu se streseze, ăăă, bani? "Da, zice, păi, daţi-mi număru’ dumneavoastră că p’al meu îl aveţi, să ştim o treabă." "Ce mama mă-sii de treabă să ştim?" - îmi trece prin cap, da’ mă lămureşte repede: "Ştiţi, sînt foarte ocupat, am lucrări, sînt om serios, nu aşa....". Aha, am priceput. Eu nu sînt, te duc cu zăhărelu’. Mă fac că mi se strică ţeava numa’ ca să te ţin din treabă. Fir-ar a dracului de treabă. "Păi, băgaţi-l în telefon, zic. Selma, 0723..." "Cum??! Sîrma?..." "S-e-l-m-a 0723..." Nu merge. I-l scriu pe o bucată de hîrtie cu majuscule. "Aha, Salma." Da, ai nimerit-o. Lasă aşa (oricum i-am dat prenumele, precum coafezele, pentru că ştiu din experienţă că la numele de familie ne încurcăm rău de tot). Instalatorul Aurel pleacă după ce primeşte bani pentru ţeava consultată. Şi apoi: telefonul sună isteric. E şapte dimineaţa. Luni. E instalatorul Aurel, deşi rămăsese că sun eu. La ora opt. Zice abrupt, fără să se prezinte: "Ia spuneţi, doamnă, aţi rezolvat?". "Ce să rezolv dom’le, să înlocuiesc singură ţeava? Să-mi iau gîndul de la a mai spăla vreodată vasele? (tentant, altminteri). Să pun lacătul pe bucătărie şi să-mi iau cîmpii?" I-am dat numai prima replică din şiru’ ăsta că mai mult curaj n-am. "Păi, bine - zice - atuncia vin azi cu materialele, cu tot ("cu tot" fiind un ucenic pe care îl exploatează crunt) pe la un patru-cinci." "Mai devreme nu se poate?" - îndrăznesc eu. "Nooo, păi ce, io nu am servici?" - zice. Corect. Io n-am că mi-au dat liber. Iar acum îl aştept pe instalatorul Aurel. Tremurînd. Să nu-l supăr. N.B.: Ca să îl împachetez socio-antropologic pe instalatorul Aurel: A lucrat în Spania în construcţii. A tras acolo la greu într-un sistem minuţios pus la punct. Unde nu era loc de aproximări şi las’ că merge şi aşa. S-a conformat că, deh, era printre străini şi faci ca ei, mama lor de spanioli. De străini. S-a întors în România unde lucrează la fel ca înainte de a pleca. N-a învăţat nimic din experienţa aia pentru că aia a fost o paranteză în timp, un pretext să cîştige bani să-şi repare casa de la ţară rămasă de la ăi bătrîni. În Spania-s alte reguli, s-a supus scrîşnind în sinea-i, n-a priceput nimic pentru că nici n-a vrut să priceapă. Aici e altceva. E acasă, băi! Andrei MANOLESCU Meşterul Costel Mi-a fost recomandat de un vecin într-un moment în care nu aveam neapărată nevoie de el. "Tot vine în zonă cu o echipă întreagă de meseriaşi, au mult de lucru la Vasile şi se pot rupe şi pentru voi, că altfel nu-l aduci în vîrf de munte doar pentru atîta. Stau oricum la Vasile, n-aveţi treabă cu asta." Văzînd că tot ezit, l-a sunat pe Costel pe mobil şi l-a comutat pe speaker. O voce sonoră şi hotărîtă a răzbătut prin micul difuzor: "Sigur că da, să vedem despre ce e vorba. Cu banii ne-om înţelege noi, nu cred că o să avem probleme". A venit a doua zi să vadă, scărpinîndu-se în cap pe sub şapca roşie: "Terminăm repede că avem şi alte lucrări. De săpat fosele, de făcut instalaţiile, de pus gresia, faianţa şi burlanele... se rezolvă în cel mult o săptămînă, că avem specialişti în toate şi nu vă costă prea mult". A zis el un preţ care, deşi nu era prea mare, nici mic nu era, am zis noi altul ceva mai mic şi pînă la urmă am bătut palma pentru o sumă medie. A făcut o listă cu materialele trebuincioase şi cu preţuri estimative. O săptămînă mai tîrziu a venit cu încă trei băieţi, calfe şi zidari, şi ne-a rugat să-l cazăm pe unul la noi într-o cămăruţă, că Vasile nu mai are unde să-l ţină. Noi am zis că nu aşa a fost înţelegerea, el a insistat cu multe scuze şi argumente greu de verificat, dar şi de combătut. În cele din urmă am acceptat, deşi bănuiam riscurile. I-am dat banii de materiale şi am plecat la Bucureşti. După şase zile omul ne aştepta cu o nouă listă de materiale. Pentru primele ne-a dat bonuri ce păreau în regulă. Îngrijorarea venea însă din faptul că nimic nu se terminase şi parcă lucraseră o zi, nu şase. Am intrat în ei, cum se spune, şi mi-au răspuns că a plouat întruna şi că n-au putut lucra afară. "De ce n-aţi făcut înăuntru?" O întrebare ce nu şi-a primit răspunsul, nici după ce am repetat-o de cîteva ori în mai multe forme, aşa cum fac ziariştii. Meşterii însă, ca şi politicienii, par a se pricepe mai bine la vorbe şi omisiuni, decît la treaba pe care o au de făcut. După a doua săptămînă apăruse o altă listă de necesităţi, cu nipluri, reducţii, "coţi" şi "robineţi". I-am întrebat de ce nu-i gata nimic şi iarăşi au răspuns că a plouat. "Măi, oameni buni, mă uit şi eu pe Internet la vremea de-aici şi ştiu că n-a plouat decît foarte puţin." O frază ce a avut un efect de-a dreptul magic asupra lor. Au amuţit cu toţii, au băgat nasul în pămînt şi s-au apucat de treabă fără alte comentarii. Voiau parcă să termine în cîteva minute ce nu făcuseră în două săptămîni. Pe moment, nu le-am înţeles reacţia (tot aşa cum nu pricepeam nici de ce nu vor să termine mai repede ca să-şi primească banii). Ulterior, mi-a căzut fisa cu Internetul. Pentru ei era ceva destul de nebulos, dar auziseră probabil că există posibilitatea să-ţi supraveghezi proprietatea de la distanţă prin satelit, folosind doar un computer. Şi s-au gîndit că-i văzusem de la Bucureşti cum nu muncesc, cum fac grătare prin curte şi cum se îmbată. Cum dorm în casă mai mulţi decît vorbiserăm sau cum folosesc uşa din faţă şi deci şi camerele unde li s-a spus că n-au ce căuta (o ştiam oricum după poziţia zăvorului). Toate astea le credeau demascate de către "drăcia" cu Internetul, că altfel, cu mintea mea de fraier, eu n-aş fi putut să-mi dau seama. Dar, cu toate că le ştiam pe toate, nu le puteam impune alt stil, alt ritm, altă calitate a muncii. Ei văzuseră mai mulţi clienţi decît meşterii cu care avusesem eu de-a face. De ce n-au pus streşinile? Pentru că aşteaptă să vină omul din sat, singurul care ştie să le dea panta. După un moment de stupoare, am pufnit în rîs: "Aşa ceva nu există, iar voi mă credeţi prostul vostru. Pun eu streşinile şi vă scad un sfert din preţ". A fost rîndul lor să zîmbească: "Încercăm şi noi ce putem, şefu’, nu vă supăraţi pe noi". Am plecat spunîndu-le că e inadmisibil să nu termine pînă la următorul week-end, cînd oricum voi veni să-i dau afară, chiar dacă nu sînt gata cu lucrările şi le voi da banii doar pe ce-au făcut. Am continuat să-i sun zilnic, să-mi dea raportul şi de fiecare dată îmi ziceau că mai au nevoie de cîte ceva. Eu le ceream să se descurce cum pot. Pe miercuri, Costel m-a anunţat că trebuie să plece în Italia unde-l aştepta o lucrare, într-o localitate unde de altfel mai fusese. Om de onoare, fiind el, mi-a spus că nu mă lasă aşa şi că-l trimite pe fratele său să termine ce e de făcut. Banii urma să-i încaseze fratele, descris drept un fel de super-meşter. Pe lîngă toate, suma finală pe care i-o datoram avea să fie, după socotelile lui, dublă faţă de cea discutată la început. Asta pentru că lucrarea a fost mult mai grea şi a durat mult mai mult. În ciuda furiei, am încercat să-i răspund deştept: "Eu îţi plătesc banii pe care-i ceri, dar şi tu îmi dai chiria pentru luna în care mi-ai ocupat casa, altfel decît fusese înţelegerea". Iar chiria, evident, era exact cît ceruse el în plus. Tocmeala telefonică s-a încheiat astfel remiză. Recepţia lucrării s-a făcut cu fratele, un ins ce părea de-a dreptul periculos şi care se arăta foarte nemulţumit că trebuia să-l înlocuiască pe Costel. Faianţa şi gresia erau bine puse, dar ţevile curgeau, garniturile nu erau strînse, streşinile n-aveau panta bună (chiar păreau neajutoraţi la acest capitol), dar fratele se grăbea să dea totul în primire, iar noi - să ne vedem odată scăpaţi de el. L-a sunat pe Costel în Italia (acolo unde am aflat că acesta punea doar faianţă şi nimic altceva, pentru că asta îi era singura specializare) să-i spună că totul s-a încheiat. Noi am rămas să dregem lucrarea, o operaţiune care ne-a reîntărit ideea că sîntem mai pricepuţi ca ei şi că, dacă am avea timp, am putea face orice. Un timp pe care meşterii par să-l aibă din belşug.

Mai multe