Melancolii iernatice şi planuri acvatice
Cuvinte-cheie: linişte, blocuri în zare, cîini zgribuliţi şi prietenoşi, lac neamenajat, derdeluş, copii la săniuş, copaci, jucării îngheţate, atenţie la tren, Casa surprizelor, zăpadă, iar copaci, iar linişte şi fum în zare. Vă rog să le reţineţi, căci sînt pe cale de dispariţie (şi ele, şi stările pe care le generează). Pentru sezonul viitor, edilii recomandă călduros acqua land-ul, lemnul de tec şi nisipul alb.
După un vin fiert într-o cîrciumă la gura metroului, pornim la drum. E frig, dar sînt curioasă să văd cum e. Parcul Tineretului într-o zi din mijlocul iernii. La intrare, pe un afiş, Piedone în dublu rol veghează şi urează... Pe alee, în stînga, căluşei, maşinuţe aliniate, nemişcate şi un nene care dă zăpada din jurul lor. În stînga: bănci şi mulţi copaci. Cîţiva copii se dau cu săniile pe derdeluş. Ger, linişte şi zgomote de iarnă, înfundate. Un chioşc căptuşit cu nailon, snaks-uri, pufuleţi, şerveţele, seminţe. Degeaba, tot frig e. Vînzătorul, un domn mustăcios, e cufundat în somn, pe un scaun, sub o pătură, flancat de cîteva frigidere pline cu răcoritoare. Comerţul nu prea merge, dar omul visează şi, în somn, pare împăcat. Trecem încet să nu-l trezim şi ajungem la pod. Dincolo de lacul îngheţat, se vede oraşul. Cu blocuri multe, turle de biserici şi coşuri industriale. Tonuri neutre, amestecate. Întindere pustie, aproape sălbatică. Un spaţiu care te lasă să te mişti, să respiri, să-ţi imaginezi. Să uiţi de oraş, chiar dacă e sub ochii tăi.
Să-ţi aminteşti de desenele copilăriei, de poeziile cu „a-nceput de ieri să cadă...“, de bucuria simplă şi curată de iarnă. În tot peisajul întins şi încremenit: doi „turişti“ cu aparate de fotografiat, o maşină în slalom pe alei şi trei jandarmi în exerciţiul funcţiunii. Deşi nu mai pare aşa polivalentă (doar mică, pustie şi inofensivă), sala cu pricina e bine păzită. Nu îndrăznim să întrebăm de ce. Lăsăm parcul în spate şi ne îndreptăm spre Orăşelul copiilor. Decorul se animă, se colorează. Apar semnele... civilizaţiei: banner-e fluturînd reclame la terase şi restaurante. Peste tot se propun mese festive. „Umbra Ardealului“ şi „Vulturul fenician“ plutesc peste orăşel. Se organizează şi Revelion. Dacă vă interesează, e „meniu tradiţional cu mîncare şi băutură să vă «simteţi» bine româneşte. Program artistic-tombolă etc...“. Se şi construieşte. O clădire serioasă, cu cîteva etaje. Chiar în mijlocul orăşelului, printre ciupercuţe şi personaje de basm. E o atmosferă ciudată, amestec de lumi şi poveşti. Vizibile, colorate, dar încremenite de frig. Copii nu sînt, doar angajaţi care curăţă zăpada de pe jucării: cursa de cai, Casa surprizelor, Ştrumful cititor, personaje de desene animate sau eroi musculoşi. După starea pe care ţi-o dă, pare, mai degrabă, un orăşel al adulţilor. În care te pierzi frumos şi inutil, într-o după-amiază de iarnă, la fix doi paşi de agitaţia de la McDonald’s şi staţia de metrou Brâncoveanu.
Noi land-uri şi grătare de beton
Ce caută oamenii într-un parc din Bucureşti? Am întrebat cîţiva şi a ieşit un mic inventar, după cum urmează: verdeaţă (copaci, flori, iarbă), pămînt, linişte, umbră, păsări, animale, un loc în care să poţi merge pe jos, cu bicicleta, cu căruciorul, cu rolele, cu cîinele, să te odihneşti, să citeşti, să-i plimbi pe copii, să bei o bere, să alergi, să meditezi, să te relaxezi. Apoi mi-am dat seama că întrebarea e inutilă. Atîta vreme cît nu e pusă celor care decid. Acelei minorităţi care stabileşte peste noapte ce trebuie să găsească oamenii într-un parc în Bucureşti. În acest caz, inventarul cu pricina se schimbă. Şi arată cam aşa: turnuri gemene, de beton şi sticlă (ca să se orienteze lumea mai bine), zone de agrement (= de consum), păsări exotice scumpe, dar blînde („să vină să mănînce pîinică din mîna oamenilor“ – după cum spune cîştigătorul licitaţiei), ansambluri rezidenţiale (pentru oameni cu stil, sofisticaţi), un paradis acvatic („cei pretenţioşi se pot retrage în clubul VIP, dotat cu parcare individuală“). Să luăm ultimul caz: viitorul aqua land din parcul Tineretului, un proiect grandios şi profitabil, ca orice proiect care se respectă. Ni se spune că: „locul este conceput sub formă de spirală. Se deschide cu un restaurant bistro care se întinde pe suprafaţa plajei din lemn de tec. Spirala se continuă cu un minunat jacuzzi şi se închide cu ochiul de apă cu nisip alb. Inima acestui spaţiu va fi barul în apă de unde vă puteţi comanda băuturi în ton cu atmosfera“. Ăsta e esenţialul. Adică ceea ce trebuie să ştim. Restul (adică zvonurile că se vor „betona“ patru hectare din parc, că proiectul nu e tocmai legal, că spaţiul verde bucureştean – oricum mic – se va face şi mai mic etc.) sînt detalii. Se ajustează din mers, în drumul spre progres.
Am întrebat-o odată pe Irina Nicolau cum se vede Bucureştiul de la înălţimea etnologului urban. Iar ea mi-a răspuns că etnologul nu stă la înălţime, el scormoneşte pe dedesubt. „Şi, în poziţia asta – spunea – simt că mă apasă un Bucureşti care a păţit ceva foarte grav... Îmi amintesc imaginea pe care o păstrez privind de la înălţimea Spitalului Municipal unde am urcat odată la ultimul etaj. Bucureştiul părea o meduză, un animal foarte delicat peste care căzuse un grătar de beton şi, ici şi colo, printre ochiurile grătarului, simţeai cum palpită o viaţă adevărată“.
Mă gîndesc acum că de la înălţimea confortabilă a funcţiei, edilii Bucureştiului văd doar spectacolul şi, evident, profitul. Distracţia şi betonul merg bine împreună. Şi în alegeri, şi pe timp de pace. Deci nu sînt motive de îngrijorare. În definitiv, nu moare nimeni de prea multă distracţie sau de prea mult beton. Şi, oricum, fumul grătarelor e plăcut, iar bucureştenii sînt oameni veseli şi primitori.